În 1938 se încheia perioada democratică din secolul XX a Istoriei Românilor, perioadă în care relațiile dintre români și evrei au fost foarte complexe și cu o importanță mare în evoluție generală a României; ca urmare, prezentarea lor este necesară. Dar, o prezentare conformă cu adevărul istoric, fără partizanate; ceea ce se încearcă în cartea de față.
Istoriografia românească a rămas datoare, pentru că sunt puțini istorici români care au tratat subiectul depășind generalitățile. Mai mult, majoritatea acestora au vrut, în mod evident, să facă plăcere istoricilor evrei, modelându-și concluziile după ale lor. Dar, istoricul nu trebuie să scrie pentru a face plăcere cuiva, ci să prezinte doar ceea ce crede el că reprezintă adevărul, chiar dacă spune și lucruri neplăcute unora sau altora.
Pentru perioada 1900-1938, asupra relațiilor dintre români și evrei se pot trage mai multe concluzii bazate pe surse istorice de necombătut; nu vreau, însă, să le numesc Concluzii finale, cu tonul imperativ al Raportului final creat de Comisia Wiesel.
Elemente pozitive în evoluția evreilor din România
1. România a fost, la fel ca în secolul XIX, o țară de refugiu pentru mulți evrei obligați să plece din alte țări, adesea pentru a-și salva viața sau, de cele mai multe ori, pentru că acolo nu mai aveau surse de trai. În România găseau și un climat de toleranță generală și posibilități multiple de manifestare în viața economică. Altfel, nici nu s-ar putea explica fluxul foarte mare de evrei spre România, decât dacă am accepta că evreii nu ar avea spirit de conservare; or, Istoria demonstrează că Poporul iudeu are cel mai mare spirit de conservare din toate popoarele. Așadar, veneau în număr mare pentru că în România o duceau mai bine. Evident, însă, nu ideal.
2. Comparând situația generală a evreilor din România la începutul secolului XX, cu aceea de la începutul lui 1938, putem constata că: – În toate domeniile vieții econornico-financiare, în care s-au antrenat, evreii și-au crescut ponderea; în unele devenind dominanți, precum în comerț și finanțe. În cele mai multe domenii de activitate unde lucrau, ponderea evreilor era mult mai mare decât ponderea lor numerică în ansamblul populației României. – În plan educativ, situația evreilor era mult mai bună decât aceea a românilor, analfabetismul fiind foarte mic în raport cu acela din rândul majoritarilor. – În plan cultural, existau mult mai multe publicații evreiești decât românești, tot raportat la ponderea fiecărei etnii. Aveau teatre proprii, organizații culturale, sportive etc. – În plan politic, evreii aveau organizații politice proprii iar unii activau în partidelor politice românești (români neexistind în cadrul forțelor politice evreiești). Ca urmare, reprezentarea lor parlamentară a fost permanentă, din momentul încetățenirii în masă, și într-o proporție depășind ponderea numerică a evreilor în ansamblul populației. În plus, în timpul Domniei de zece ani a lui Carol al II-lea, prin intermediul Camarilei Regale, au deținut pârghiile esențiale ale Statului.
Elemente negative în relațiile dintre români și evrei
1. În plan politic, în perioada anterioară lui 1918, ascensiunea evreilor a fost blocată de reglementarea constituțională restrictivă privind obținerea cetățeniei.
2. În toată perioada 1900-1938, în România a existat un curent de autoapărare a românilor împotriva tendințelor acaparatoare ale evreilor. Cei care au depășit limitele autoapărării pot fi considerați drept antisemiți. Se anunța dorința de apărare împotriva celor considerați străini, asupra sentimentelor patriotice ale acestora ridicându-se mari îndoieli. Excepțiile de la această formulă defensivă, puține la număr, le reprezentau aceia care propuneau „rezolvarea“ problemei evreiești prin alungarea evreilor din România. În lumea israelită, formula antisemit era aruncată facil asupra oricui se opunea aspirațiilor evreiești, deși cei mai mulți dintre cei etichetați astfel nu erau ostili Poporului iudeu, ci doar credeau că trebuie să se apere în fața unui presupus pericol la adresa Țării, considerând idealurile evreiești în contradicție cu idealurile românești.
3. A existat o confruntare permanentă, în presă mai ales, pe tema poziției și a drepturilor evreilor din România. În puține cazuri s-a depășit faza confruntărilor teoretice între evrei și români, ajungându-se la confruntări fizice; le regăsim mai ales în perioada interbelică. Inițiatori au fost de ambele părți. Zgomotul produs în jurul acestor confruntări a fost, totdeauna, mult mai mare decât gravitatea evenimentelor respective. S-a ajuns la un asemenea ecou disproporționat din interesul ambelor părți. Antisemiții români credeau că un zgomot cât mai mare în jurul unor asemenea evenimente le-ar fi crescut cota în rândul opiniei publice și, astfel, ar fi făcut posibilă accederea lor la Putere. Dovada faptului că s-au înșelat este rezultatul minor obținut de forțele de extremă dreaptă în toate campaniile electorale din România până în 1938. Prin urmare, Poporul român nu poate fi acuzat de antisemitism, atâta timp cât nu a acordat niciodată încrederea lui majoritară forțelor de extremă dreaptă. De partea cealaltă, pentru a elimina orice barieră în calea tendinței lor de dominare, evreii s-au autovictimizat; fiecare eveniment cu conotații antisemite a fost foarte mult exagerat, prin presa occidentală și prin organizațiile israelite occidentale, prin plângeri permanente către guvernele occidentale sau către Societatea Națiunilor. Impresia generală creată, celui care nu cunoștea realitățile românești, de permanentele plângeri era aceea că în România evreimea era tot mai împilată, că împotriva ei se duce o constantă campanie de distrugere. Propaganda era așa de intensă, încât aproape nimeni în Occident nu-și punea întrebarea cum se face, totuși, că existând această prigoană antievreiască, totuși evreii din România au prosperat permanent și au crescut numeric. Se adăugau evreii din Partidul Comunist, care acționau conform intereselor Moscovei de distrugere a Statului român, așa-numiții Iudeo-comuniști. Și ei amplificau nejustificat ecoul unor confruntări între români și evrei, prin intermediul organizațiilor din Occident ale Kominternului. Așa cum acei români care acționau împotriva evreilor, fie și doar prin articole de presă, lucrări teoretice ori cuvântări publice, pot fi considerați drept antisemiți; tot așa, acei evrei care printr-o permanentă plângerea spre Occident, o dramatizare a situației israeliților români cu denaturarea gravă a adevărului, pot fi considerați drept antiromâni. Și unii, și alții sunt de condamnat.
La nivelul general, al conviețuirii interetnice, România perioadei 1900-1938 a fost un Stat în care au predominat relațiile democratice, neconflictuale; inclusiv cele dintre români și evrei. Puținătatea momentelor de conflict și semnificația lor minoră subliniază caracterul general democratic al societății.
Pentru perioada 1900-1938, acuzelor aruncate de unii evrei la adresa Statului Român le-a răspuns cu fermitate un mare savant, și el evreu, Moses Gaster, de corectitudinea judecății căruia se poate îndoi doar un adversar al adevărului: „Să dea Dumnezeu ca evreii din toate țările să se bucure de același tratament și libertăți pe care-l au evreii din România!“
Concluziile volumului Români și evrei în secolul XX, Vol I, 1900-1938, de Petre Țurlea, în curs de apariție la Editura Semne