România, condusă ca o mașină fără bord

De la anunțul șoc al președintelui de pe 7 mai privind scăderea salariilor și pensiilor pentru încadrarea într-un deficit de 6,8% din PIB a început deriva.
Ca și în cazul împrumutului de 20 de miliarde de euro cu care nimeni nu era de acord, dar a fost înghițit de autorități zâmbind, cei care sunt plătiți să se uite zi de zi pe finanțele țării nu s-au alarmat din timp asupra situației acestora, ci în ultima clipă.
În loc să fie mult mai circumspecți după căderea bruscă a economiei din 2009 și să facă un buget mai strâns în 2010 luând în calcul o eventuală scădere a economiei, oficialii, inclusiv cei care văd totul de foarte de sus și sunt foarte convinși că au mereu dreptate, s-au amăgit că vom avea creștere anul acesta.
Majorarea TVA decisă în 24 de ore, loviturile date businessului prin modificarea Codului fiscal și mesajele contradictorii din toată această perioadă au creat o stare de nervozitate și de teamă nu numai în societate, dar și printre companii.
Pentru că au fost decizii intempestive, oamenii și-au dat seama că țara este condusă amatoristic, fără date, ca o mașină fără bord. Mulți se întreabă – oare nu vor mai majora și celelalte taxe, oare nu vor mai tăia încă o dată salariile?
Nemulțumirile sunt profunde și până nu vor cădea capete la nivel înalt populația nu va simți că am intrat pe un făgaș coerent. Cineva trebuie să plătească și cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Situația de acum a economiei românești amintește de cea din ultimul an a guvernării Văcăroiu, 1996.
Cu reforme și privatizare mimate între 1992 și 1996 și cu injecții de bani de la buget în întreprinderi fără desfacere, tensiunile din economie erau atât de mari, încât cursul a explodat în martie 1997, de la 3.000 de lei la un maxim de 9.000 de lei.
Așa s-a făcut atunci ajustarea, prin șocul cursului de schimb. Activele românești au devenit dintr-o dată mult mai atractive, exporturile mai rentabile, cu prețul scăderii puterii de cumpărare a întregii populații. În 1998 și 1999 au fost anii cu cele mai multe disponibilizări din companiile de stat: peste 200.000.
Deriva în care se află acum din nou economia ridică cea mai gravă chestiune: cei din fruntea statului nu pot, nu știu sau sunt plătiți să îndrepte România într-o direcție greșită?
Cel mai plauzibil scenariu este că, la fel ca înainte de ’89, s-a format un grup la vârf legat prin puternice interese, care se sprijină unul pe altul în momentele cheie și al cărui unic interes este doar supraviețuirea, fără niciun proiect de dezvoltare.
La putere sunt încă cei școliți în străinătate înainte de ’89, care la Revoluție aveau 40 de ani. Până nu vor înțelege că și-au atins limitele și că trebuie să plece, România nu va ieși din această stare de nonperformanță care se acutizează acum, când resursele sunt mai puține din cauze crizei externe.
Și până la urmă, nu va mai conta dacă au înțeles sau nu că trebuie să se retragă. Vor trebui să fie măturați. Este la latitudinea lor dacă vor fi scoși de pe poziții într-o țară în faliment sau se vor retrage când încă situația mai poate fi salvată.
România a rămas la nivelul liderilor un model autarhic. Tinerii școliți în străinătate după 1989 nu pătrund în nucleul dur al puterii decât dacă sunt fii sau fiice ale celor aflați astăzi în primele eșaloane.
Pentru un stat tânăr, neformat, neîmprospătarea elitelor prin selecție transparentă înseamnă eșec.
La conferințele internaționale, inclusiv financiare, se vede că cel mai bine diferența de alonjă și de profil dintre cei care conduc astăzi România și restul lumii, inclusiv Rusia sau alte state din Europa de Est. Ai noștri sunt uzați, nebăgați de niciun gazetar străin în seamă, ai lor sunt tineri, bine conectați, intrați în circuitele academice externe.
Din cercurile băltite ale puterii din România nimic notabil nu iese la bătaie pentru susținerea intereselor țării. Cei mai buni absolvenți sunt absorbiți de instituții private străine, ale căror interese nu coincid de multe ori cu cele de dezvoltare ale României.
Antiselecția celor care administrează resursele publice din economie, adică cele 40 de miliarde de euro anual care se strâng din contribuții sociale și taxe, costă la fel de mult ca investițiile faraonice dar fără sens economic dinainte de ’89.