Simpozionul privind integrarea Romaniei in UE a fost mai degraba o ambianta festiva, o chermeza. N-am auzit vreo interventie fie a puterii, fie a opozitiei care sa se ridice la inaltimea problemei, sa atace curajos si sincer gravitatea ramanerilor noastre in urma si sa descrie cat de uriase sunt sarcinile ce le mai avem de indeplinit. Judecand dupa potentele noastre politice si cetatenesti, sa o spunem pe sleau, irealizabile.
Ca sa ma documentez solid, am recitit Raportul de tara, m-am informat asupra stadiului negocierilor dosarelor la Bruxelles, unde s-au incheiat cele mai usoare si au ramas cele mai grele si am retinut recenta declaratie la Bucuresti a dlui Fabrizio Barbaso, directorul Comisiei comunitare pentru extindere, care stie despre ce e vorba. El nu ne-a avertizat asupra unor masuri de moment, ci a vorbit de patru mari probleme care ne stau in fata: reforma economica, reforma administratiei, reforma juridica si lupta contra coruptiei. Pentru romani, astia nu sunt patru munti Carpati, ci patru Himalaya. Unde mai pui ca Neven Mates, negociatorul-sef al FMI, a plecat deunazi la Washington fara o scrisoare de angajament a Guvernului roman. Daca nici acum nu ne intelegem cu Fondul asupra reformelor, atunci cand? Pana acum ne-a mers cu board-ul FMI, ca am avut pila la Washington. Dar la Bruxelles n-avem nici o pila, ci doar cuvinte de incurajare si curtoazie.
Nu va ganditi la toate astea in termenii prezentului, ci ai generatiilor viitoare, ne indeamna dl Iliescu. El a fost si a ramas un entuziast futurolog. Presedintele ar trebui sa stie ca in 2004 nu vor vota generatiile viitoare. Dar sa vedem cum stam cu generatiile. In sociologie, o generatie dureaza cam 25 de ani si avem un electorat compus din trei generatii:
– generatia veche 1950-1975, care a trait dupa razboi si a apucat vremuri mai bune;
– generatia prezentului 1975-2000, care a cunoscut vremuri mai proaste cu salam soia, cozi la carne, frig si intuneric;
– generatia viitorului, 2000-2025, a cunoscut o mica crestere economica, au aparut tot felul de bunatati, dar putini bani pentru a le cumpara.
In ce priveste mentalitatea actualului electorat, sondajele de opinie arata ca doar 30% sunt pentru economia de piata, restul fiind sau contra, sau in favoarea unui compromis in care piata joaca sub controlul statului, ceea ce nu da o economie de piata functionala. Cum sa efectuei schimbari radicale spre o societate capitalista cu un asemenea electorat?
Spre deosebire de stiintele exacte, care pot face predictii precise, sociologia si politologia fac prognoze aproximative. Ele pot identifica tendinte in viata sociala si politica si pe aceasta baza sa prevada directiile in care se misca lumea si societatea, ferindu-se a prezice evenimente care sunt imprevizibile. Atat si nimic mai mult. In februarie 1990, cand mi-am dat seama ca nu aveam nici guvern de centru-dreapta, nici o populatie pregatita pentru democratia capitalista, am prevazut ca vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ajunge la asa ceva. Ei bine, dupa 13 ani de taraganare a reformei, eu cred ca nici in 2004 si nici in anii urmatori romanii nu vor fi in stare ca in 2007 sa se califice ca membru al Uniunii Europene. Sa ilustrez cu un singur exemplu: dosarul agricol pe care mereu amanam sa-l negociem la Bruxelles. Pana in 2005 Guvernul ar trebui sa realizeze dublarea productivitatii in agricultura, injumatatirea numarului de persoane care traiesc exclusiv din agricultura (cam 3 milioane), producerea de alimente care sa respecte normele europene, produsele agricole sa fie competitive pe piata europeana. Ei bine, cum sa realizam noi asemenea conditii, cand numai 0,3% din gospodariile taranesti sunt performante, in timp ce 70% sunt gospodarii de subzistenta, cu o suprafata agricola sub 3 ha si fara nici o dotare tehnica? Legea 18 care a faramitat agricultura a fost nenorocirea Romaniei. Degeaba strigam atunci sa se inapoieze proprietatea taranilor, dar sa se pastreze structura marilor exploatatii agricole, asa cum au facut ungurii, cehii si nemtii din RDG. E drept ca in ultimii doi ani Ministerul Agriculturii a reusit sa organizeze comasarea intr-o serie de judete a micilor proprietari in mari asociatii agricole si au aparut mari ferme capitaliste cu randamente apropiate celor europene. Dar comasarea nu este populara si intr-un an electoral accentul Guvernului cade pe pogonari care primesc 2 milioane de lei pentru fiecare hectar lucrat.
In secolul 21 nu mai suna bine “tara eminamente agrara”. Dar salvarea agriculturii din marasmul faramitarii ei ar fi trebuit sa fie una din prioritatile guvernelor care s-au succedat la conducerea tarii, si daca n-a fost, ar trebui sa devina in anii de acum.