Pentru pasionații de fotografie, Inge Morath este un mit. A
lucrat pentru Agenția Magnum (a fost una dintre primele femei
intrate în acest club exclusivist de pasionați ai umanismului și
fotografiei), i-a avut colegi și mentori pe Henri Cartier Bresson
și Robert Capa, a realizat câteva albume-reper și a ilustrat câteva
dintre marile publicații ale lumii: “Life”, “Vogue” sau “Paris
Match”.
Zodia excepțională care i-a iluminat destinul a făcut ca frumoasa
și talentata doamnă să-i urmeze lui Marylin Monroe în inima lui
Arthur Miller. L-a cunoscut pe platourile de filmare de la
“Misfits” și s-a căsătorit cu autorul “Morții unui comis-voiajor”
la doar un an după ce acesta a divorțat de superba blondă a
ecranului american.
Pe 11 septembrie 2001, la aproape 40 de ani de la momentul
mariajului și la câteva clipe după atentatul asupra Turnurilor
Gemene, se afla în avion cu Miller (cu care a avut doi copii,
Daniel și Rebecca), în drum spre Paris. Tocmai decisese să-și
închidă cariera și-și predase fotografiile pentru ceea ce ar fi
trebuit să constituie ultima sa expoziție. Șocul 9/11 a întors-o
dinamic spre arta căreia și-a dedicat întreaga viață. Și-a
completat expoziția visată cu niște fotografii (chiar ultimele),
făcute la Ground Zero, printre ruinele Twin Towers, la câteva zile
după întoarcerea de la Paris. În ianuarie 2002, Inge (Ingeborg)
Morath s-a stins din viață. În memoria ei, Magnum Photos a
instituit un premiu care îi poartă numele și care recompensează în
fiecare an o femeie-reporter fotograf, mai tânără de 30 de ani.
Inge s-a născut la Graz, Austria, în 1923. A studiat literele și
jurnalismul la Berlin, a fost redactor în serviciul trupelor
americane la Salzburg și Viena. Ajunsă la Paris, scrie legende foto
(cum veți putea vedea, după vizitarea expoziției de la Muzeul
Țăranului Român, scrierea de “captions” rămâne, dincolo de
abilitatea profesională, unul dintre marile haruri ale artistei)
pentru Agenția Magnum, apoi învață meseria de fotograf la Londra,
pe lângă Simon Guttmann.
Unul dintre primele ei clișee, o imagine înfățișând niște fetițe
care țopăiau sub ploaie la Veneția, a făcut-o să exclame: “Mi-am
dat seama că pot să dau formă unui gând!” De atunci, de la
începutul anilor 50, nu a încetat să dea o uluitoare formă
gândurilor sale, în nenumăratele, nemaipomenitele ei călătorii prin
lumea noastră. A prins în mii de fotograme mari personalități ale
secolului XX și a surprins nenumărați oameni simpli în instantanee
care au schimbat reperele fotoreportajului. A fost în China și în
Rusia (despre care a realizat un album împreună cu Miller, “In
Russia”), în Spania lui Franco și în Mexic (unde a pozat masca
mortuară a Fridei Kahlo), în Iran, în Tunisia, în Africa de Sud și
în România. O țară dincolo de negură, aceasta din urmă, pe care a
văzut-o în anii 50 și care a marcat-o într-atât, încât i-a dedicat
mii de fotografii (din epoca ei de creație alb-negru, de dinaintea
kodacrom-urilor “optimiste”, din perioada “First Color”). A
fotografiat țiganii din Irlanda și apoi, cu egal talent și simț al
respirației acestei lumi, pe cei din România.
Expoziția de la MȚR este, probabil, unul dintre cele mai splendid
picturale și mai exacte, chirurgical-precise din punct de vedere
etnografic și antropologic, reportaje despre România anilor 50 pe
care am avut vreodată ocazia să le văd. O felie de istorie pe care
nu am întâlnit-o nici în manualele de istorie și nici chiar în
dosarele de presă dedicate perioadei respective. Țărani, muncitori,
călugărițe, copii handicapați și elevi-la-tratament (absolut
suprarealist-socialistă fotograma care înfățișează trei fetițe la
spital, stând la plajă pe un pat artificial din nisip, cu ochelari
de soare șmecheri la ochi), cooperatiști entuziaști, femei în extaz
mistic și tineri studioși la școlile profesionale: o întreagă
Românie, tremurătoare, copleșită, dându-și examenul la intrarea în
comunism. Săli de uzină, catapetesme de biserică, școli în care
până și creta pentru tablă părea o raritate, târguri de merinde,
hore duminicale din zona Mărginimii Sibiului, benzi
rulant-delirante demonstrând înalta tehnologie a orașului Stalin
(Brașov), nunți și botezuri cuminți, cu oameni așezați și
nepăsători la aura pe care o emanau, în toate ocaziile și în toate
locașurile publice, efigiile tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej,
sturioni gigantici din Deltă duși la “coperativă” spre a fi
exportați spre țările dușmane, dar prietene, precum SUA sau
Franța.
În toate imaginile, o distanță respectuoasă (dacă nu chiar caldă)
față de subiect. Nimeni nu e scos din locul și din tabieturile sale
ca să “pozeze”. Oamenii stau la poză acolo unde stăteau și înainte
și simt nevoia, în fața delicateții fotografului, care nu ia, ci
oferă, să reacționeze așa (e vorba despre una dintre multele
“legende” legendare ale doamnei Morath): “Ploiești. Fabrica 1 Mai.
Fotografa a fost plăcut surprinsă de gestul muncitorilor, care s-au
întrerupt din muncă pentru a-i săruta mâna.” Nu uitați, e vorba
despre aceeași mână pe care o săruta Arthut Miller, desigur, animat
de cu totul alte sentimente.
*) Inge Morath, “Jurnalul meu românesc”, Muzeul Țăranului Român, 2
septembrie – 18 octombrie