Opțiunea F.S.N.-ului de a se transforma în partid politic și, implicit, de a participa la scrutinul din primăvara lui 1990, a fost precum o scânteie ce avea să declanșeze curând un „incendiu” de proporții, un val uriaș de nemulțumiri care se va amplifica progresiv. Săptămânal, în capitala României erau organizate mitinguri și mișcări de protest de mare amploare împotriva puterii. O parte a opoziției față de Front s-a cristalizat în jurul celor trei partide istorice, care și-au reluat activitatea la începutul anului, anume Partidul Național Țărănesc (P.N.Ț.), condus de fostul deținut politic, Corneliu Coposu; Partidul Național Liberal (P.N.L.), în frunte cu Radu Câmpeanu și Partidul Social Democrat, avându-l lider pe Sergiu Cunescu. Dealtfel, P.N.L. nu a fost niciodată interzis în mod oficial, cum s-a întâmplat cu P.N.Ț, în 1947. Opoziția față de politica F.S.N. era completată de intelectualii din Grupul pentru Dialog Social (G. D. S.), ce edita Revista 22, de ziarele independente, România liberă, Expres, Baricada, de unele persoane cu o anumită vizibilitate, precum Doru Braia și de Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.). La nivel local, presa potrivnică noii puteri, era foarte rară și apărea cu dificultate.
Alina Mungiu a subliniat foarte clar că regimul de la București s-a folosit în 1990 de un procedeu stalinist prin excelență, anume demascarea, cu scopul reducerii la tăcere a opoziției. De exemplu, demascarea lui Doru Braia a fost dictată chiar de autorități, neliniștite din pricina energiei pe care a manifestat-o cu prilejul mitingurilor opoziției. Expulzarea din țară a lui Braia a survenit, firesc, după denigrări sistematice, la care a procedat în principal ziarul Adevărul, cotidian aservit puterii. S-a scris eronat că Doru Braia ar fi declarat că era imposibilă instaurarea democrației în România dacă nu ar fi fost exterminate un milion de persoane, de altfel o aluzie la foștii membri ai P.C.R., care, în calitate de partid de masă, înregimentase persoane din toate straturile societății.
Alcătuit din ofițeri tineri, de elită, C.A.D.A. a fost, de asemenea, perceput drept o primejdie pentru regim și de aceea, a fost victima unei campanii de demascare, promovate atât de Adevărul, cât și de Azi, oficiosul F.S.N. Astfel, cei din C.A.D.A. erau acuzați că destabilizau armata pentru a face jocul maghiarilor în demersurile lor de a ocupa Transilvania. Asemenea acuzații atingeau „coarda sensibilă” a populației românești și au reprezentat pentru autorități un element justificativ serios pentru trecerea unor ofițeri în rezervă.
Principalele formațiuni politice de opoziție, P.N.Ț. și P.N.L. au reacționat cu fermitate împotriva hotărârii F.S.N.- ului de a participa la alegeri și au organizat un miting de protest, în 28 ianuarie. Pe pancarte se putea citi „Cine a stat cinci ani la ruși, nu poate gândi ca Bush”, cu trimitere la studiile lui Ion Iliescu la Moscova și apropierea acestuia de sovietici. Tocmai de aceea, practicile democratice, specifice lumii occidentale, îi erau străine. Pe alte pancarte erau scrise lozonci precum „Nu vrem neocomunism” sau „F.S.N. = P.C.R”, ceea ce însemna continuarea existenței partidului comunist sub masca Frontului și implicit, menținerea sistemului. De fapt, aspecte esențiale, precum referințele la componența echipei lui Ion Iliescu, precum și date importante din biografia sa, servesc drept importante argumente în această privință. Contramanifestația F.S.N.-ului nu s-a lăsat așteptată, el apelând pentru sprijin la muncitorii de la Întreprinderea de Mașini Grele București (I.M.G.B.) și la minerii din Valea Jiului. În fața susținătorilor fanatizați ai Frontului, prim-ministrul guvernului, Petre Roman, avea să declare că opozanții s-au demascat. Termenul demascare ne evocă amintirea experimentului monstrous al reeducării. În urma acestuia, victima se depersonaliza și se dezumaniza, pierzându-și orice urmă de rațiune și transformându-se în călău. Experimentul s-a desfășurat între 1949 și 1952 la Pitești, precum și la Gherla, Aiud și Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Încă din 29 ianuarie 1990, consemnăm inaugurarea intervențiilor minerilor în capitală, intervenții violente cunoscute sub titulatura de mineriade. Ele au avut repercusiuni extrem de negative în plan politic, economic, social, psihologic. Abordând problematica mineriadelor, Alin Rus, considera că de fapt nu ne aflăm în fața unor mișcări sociale, ci a unor contramișcări sociale, întrucât mineriadele însele s-au constituit în reacții dure la mișcări sociale aflate deja în desfășurare (demonstrațiile opoziției și manifestația maraton din Piața Universității), cu scopul de a le înnăbuși cu duritate. Același autor, împărtășind opinia procurorului Dan Voinea, cel care a instrumentat dosarul mineriadei din 14-15 iunie 1990, a uzitat expresia de terorism de stat, care era îndreptat împotriva propriilor cetățeni. De altfel, în decembrie 1989, regimul Ceaușescu a apelat, de asemenea, la muncitorii care trebuiau să joace rolul de formațiuni paramilitare, pregătite să îi „disciplineze” pe timișorenii recalcitranți. Totuși, atunci intenția nu s-a concretizat, muncitorii aduși din Oltenia cu trenuri speciale făcând în cele din urmă calea întoarsă. Ceea ce nu a izbutit Nicolae Ceaușescu a reușit regimul F. S. N. (și încă în câteva rânduri) în prima jumătate a anului 1990. Mineriadele au afectat profund imaginea României în străinătate, solidaritatea occidentalilor cu idealurile românilor și capitalul de simpatie, rod al evenimentelor din decembrie 1989, evaporându-se treptat și apoi ireversibil, din pricina celei mai violente dintre mineriade, consumată în iunie 1990.
Pentru prima dată, la 29 ianuarie, s-a scandat în România post-comunistă „Moarte intelectualilor!”. Pentru orice regim comunist ori de sorginte comunistă, clasa muncitoare, proletariatul era categoria conducătoare a societății, beneficiind a priori de un statut de clasă privilegiată. Ea era destinată să înfrângă rezistența categoriilor refractare în perioada comunizării României. Cu alte prilejuri, suporterii Frontului vor completa sloganul de mai sus cu un altul, „Noi muncim, nu gândim”, ceea ce denotă aceeași ură pentru intelectuali, plasați într-o antiteză ireconciliabilă și permanentă cu cei care prestau muncă fizică.
Aversiunea față de intelectuali s-a concretizat în veritabila vânătoare îndreptată împotriva persoanelor care purtau barbă, ochelari sau pur și simplu care doar aveau în mână o carte (adică aceia care erau susceptibili de a fi intelectuali) în timpul mineriadei din iunie 1990. În această privință, putem stabili o anumită similitudine între noua putere din România și regimul comunist din Cambodgia khmerilor roșii ai lui Pol-Pot. Khmerii roșii au exercitat o teroare generalizată vreme de 4 ani (1975-1979), exterminând până la o treime din populația țării.
De fapt, puterea instalată la 22 decembrie 1989, ca de altfel și regimul comunist instaurat în România după 1945, cu sprijinul Uniunii Sovietice și al Armatei Roșii, a aplicat consecvent principiul divide et impera. Dacă cei care au uzurpat puterea cu ajutor străin în doua jumătate a deceniului al V-lea din veacul al XX-lea, l-au utilizat și pentru a dezbina partidele tradiționale, atrăgând facțiuni disidente din rândurile acestora (sunt de notorietate cazul aripii Anton Alexandrescu, din P.N.Ț. și cel al aripii Gheorghe Tătărescu, din P.N.L.), regimul din 1990 a instigat pe muncitori împotriva intelectualilor, pe români împotriva maghiarilor (momentul de exacerbată violență de la Târgu-Mureș, din martie 1990 a fost definitoriu) și a romilor (în timpul mineriadei din iunie au existat unele mini-pogromuri în câteva cartiere bucureștene, precum Ferentari și Rahova, având o populație majoritară formată din romi).
Frontul Salvării Naționale, precum Partidul Comunist din România, a practicat o politică a urii, ambele demonizând, în cursul celor două campanii electorale, din 1946 și din 1990 partidele istorice, Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național Liberal. Similitudinile dintre regimul de democrație populară de la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor ’50 și puterea postdecembristă sunt numeroase. La contramanifestațiile Frontului s-a scandat, de asemenea, „Jos cu fiii de chiaburi și legionari!”. Regimul comunist din România și istoriografia comunistă au atribuit în permanență trăsături eminamente negative membrilor Gărzii de fier, deși o serie dintre aceștia au fost „recuperați” prin încadrarea în partidul comunist. Chiaburii, țăranii înstăriți, care dispuneau de capacitatea de a utiliza forță de muncă salariată au fost, la rândul lor, prezentați, deloc întâmplător, într-o lumină negativă de către propaganda comunistă. Chiaburii au format pătura țărănească care a opus cea mai puternică rezistență la colectivizarea forțată. În concepția autorităților comuniste, categoria chiaburilor din Republica Populară Română, precum cea a omologilor lor, kulacii din Uniunea Sovietică, ar fi trebuit exterminată în totalitate. Observăm deci că după ce chiaburii au fost persecutați și în număr mare eliminați fizic de către regimul comunist, urmașii lor și-au atras ostilitatea suporterilor F.S.N.-ului. De altfel noua atitudine era firească, dacă avem în vedere că Frontul a continuat practicile partidului unic, tolerând doar de facto existența unei opoziții, după cum a demonstrat-o evoluția evenimentelor în prima jumătate a anului 1990.
Securitatea, brațul înarmat al regimului comunist, a fost oficial dizolvată după căderea lui Nicolae Ceaușescu, dar începând cu luna martie și-a reluat practic activitatea sub o nouă titulatură, Serviciul Român de Informații (S.R.I.). Pretextul pentru înființarea S.R.I. a fost reprezentat tocmai de violențele interetnice de la Târgu-Mureș. Director al acestei structuri a fost desemnat Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului președinte al României de după 1990, încă din timpul „epocii Ceaușescu”.
Demonstrația din 18 februarie 1990 a continuat seria amplelor proteste organizate contra noii puteri de la București, care au anticipat fenomenul Piața Universității. Este cel puțin straniu că sediul guvernului a fost vandalizat de persoane necunoscute, fără ca forțele de ordine să opună vreo rezistență, un indiciu al diversiunii și al regizării celor întâmplate. Marea majoritate a manifestanților și-au exprimat dezacordul și s-au desolidarizat de actele de vandalism și agresiune. Deși între timp autoritățile preluaseră controlul asupra situației, în seara aceleiași zile, în București au sosit din nou minerii, descinderea lor marcând cea de a doua mineriadă în istoria postdecembristă a României. După manifestația opoziției și descinderea minerilor, Ion Iliescu a uzitat un tip de discurs ce va caracteriza majoritatea intervențiilor sale publice de mai târziu. El a condamnat actele de violență, comise de elemente „turbulente și infractoare”, făcând desigur aluzie la demonstranții anti-F.S.N.
Decretul-lege din 14 martie 1990, denumit legea electorală, prevedea că în timpul campaniei electorale toate formațiunile politice și toți candidații dispuneau de dreptul de a-și exprima opiniile în mod liber, cu prilejul mitingurilor, adunărilor, al intervențiilor televizate și radiodifuzate sau în presă, fără a aduce însă prejudicii ordinii de drept. Însă, cum just observa Alex Mihai Stoenescu, această „ordine de drept”, a fost impusă prin Constituția din 1965, legile regimului comunist nefiind abrogate în mod expres de către autorități. De altfel, este necesar să precizăm că statul român a adoptat o nouă lege fundamentală abia în 1991, un an mai devreme legislația comunistă fiind de jure încă în vigoare.
În 22 aprilie 1990, a început manifestația-maraton din Piața Universității, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere pledoarii publice colective împotriva neocomunismului, în favoarea libertății și a democrației veritabile, într-o perioadă în care președintele Iliescu vorbea despre o democrație „originală”. Tocmai de aceea, versurile faimosului „Imn al golanilor”, compus de regretatul Cristian Pațurcă, erau încărcate de semnificații: „Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate, /Democrații originale și nici minciuni sfruntate.” Democrația „originală” ar fi presupus, probabil, un socialism „cu față umană”, un regim de inspirație gorbacioviană. Menționăm însă că, spre deosebire de Iliescu, Mihail Sergheevici Gorbaciov, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (P.C.U.S.), s-a evidențiat ca un autentic reformator.
Între Ion Iliescu și fostul președinte executat, nu existau, în opinia militanților împotriva neocomunismului, deosebiri fundamentale, după cum indica inspirata lozincă „Ceaușescu nu fi trist/ Iliescu-i comunist”. Mai mult, ei puneau alături de portretul fostului președinte pe cel al președintelui C.P.U.N., scriind sub ele, nu fără umor, „pretinii”, desigur aluzie la cunoscutele bâlbâieli ale lui Ceaușescu. În alte împrejurări, ei scriau sub portretul lui Ceaușescu: „Dacă aș învia, tot cu Frontul aș vota!”. Așadar, demonstranții din Piața Universității au înțeles că noua putere intenționa cel mult să cosmetizeze imaginea comunismului.
Din volumul România postcomunistă: istorie și istoriografie. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes