Decizia FSN de a se constitui în formațiune politică a inflamat și a agitat mai puternic spiritele celor care se revoltaseră și luptaseră nu doar împotriva dictaturii ceaușiste, ci împotriva regimului comunist. Reiterăm ideea că cei de la conducerea țării nu intenționau în 1990 să renunțe la sistemul și metodele comuniste și să reorienteze România către valorile occidentale. Piața Universității s-a afirmat ca o autentică agora a militanților anticomuniști, iar balconul de la Facultatea de Geologie a fost o tribună a democrației, un simbol al libertății de exprimare, sau otrivit altor autori, o replică a balconului Comitetului Central al P. C. R., acolo unde, la 21 decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu își rostea cel din urmă discurs. Dacă în urmă cu 21 de ani, secretarul general a fost aclamat îndelung de o mulțime care îl adula, aplaudând condamnarea energică a invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, într-un arc peste timp, în decembrie 1989, a fost pentru prima oară huiduit îndelung. De fapt, majoritatea manifestanților din Piața Universității în primăvara și în vara timpurie a lui 1990 au fost aceiași care au cutezat să se ridice la luptă împotria comunismului în decembrie 1989. Nu este lipsit de semnificație faptul că două dintre cele mai active organizații la mitingul de protest au fost tocmai „Asociația 21 Decembrie” și „Asociația 16-21 Decembrie”.
Cei prezenți în Piață au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat la acțiunile revendicative care, de regulă, se prelungeau până târziu în noapte, intelectuali, studenți, elevi, muncitori, actori, muzicieni, deci un întreg evantai de categorii socio-profesionale, ceea ce denotă amploarea deosebită de care s-a bucurat demonstrația pașnică, calificată pe drept cuvânt un fenomen social de anvergură, fenomenul Piața Universității. Printre cei care au salutat acțiunea și au luat cuvântul din balconul Universității s-au aflat numeroase personalități, printre care Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoș Pâslaru, Emil Constantinescu, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieș, Valeriu Sterian, Cristian Pațurcă și alții. Printre doleanțele cele mai arzătoare ale participanților figura respectarea punctului 8 al proclamației de la Timișoara, ce interzicea candidatura tuturor activiștilor regimului comunist și membrilor Securității la funcții publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive.
În acest context, ne propunem să aprofundăm analiza dicursului la care procedau reprezentanții puterii, în special Ion Iliescu. Familiarizat cu realitățile totalitarismului de extrema stângă, al cărui produs era, președintele C.P.U.N. nu accepta nicio formă de contestare și nicio concesie susceptibilă să îi pericliteze poziția privilegiată în fruntea statului. Astfel, într-o ședință a respectivului organism ce exercita temporar atribuții legislative, el i-a calificat pe demonstranții din Piața Universității drept „golani”, după ce nu demult, Ceaușescu, „geniul Carpaților” (cum era supranumit în virtutea unui deșănțat cult al personalității care nu de puține ori friza ridicolul) îi „gratulase” pe manifestanții de la Timișoara cu apelativul de „huligani”.
Cu toate acestea, protestatarii au demonstrat că erau înzestrați cu un ascuțit simț al umorului, asumându-și un apelativ ofensator, discreditant și jignitor și transformându-l într-un titlu de mândrie. Ecusoanele purtate se evidențiau prin diversitate: „golan de bine”, „golan de bună credință”, „golan șef de agentură străină”, „golan de lux”, „golan cumpărat pe dolari” și altele. Primele două ironizau cu finețe discursul lui Ion Iliescu, care într-o manieră simplistă, denotând preconcepții și stereotipii (de altminteri comune discursului unei puteri comuniste) atribuia exclusiv însușiri pozitive propriilor susținători, pe care îi identifica cu „oamenii de bine” sau „de bună credință”. Cele două expresii au devenit clișee în cuvântările și expunerile reprezentanților noii puteri. Deci, potrivit conducerii F.S.N., societatea românească post-Ceaușescu era polarizată: pe de o parte „oamenii de bine” (asimilați de către putere susținătorilor Frontului și ai președintelui Iliescu) și pe de altă parte, „legionarii”, „fasciștii” (apelativ cu care erau etichetați aproape fără deosebire opozanții regimului). Aceștia din urmă se găseau într-o minoritate numerică incontestabilă, pe care însă o compensau prin intensitatea acțiunilor. Opozanții F.S.N. s-au delimitat energic de cea dintâi categorie: „Noi nu ne-am confundat nicicând cu oamenii de bine”, între cele două tabere existând diferențe care nu puteau fi depășite. Puterea s-a folosit de mass-media și de anumite categorii socio-profesionale pentru a adânci falia între ele. Astfel putem explica într-o oarecare măsură răbufnirea de violență din 13-15 iunie 1990.
Demonstranții anti-F.S.N. și-au afirmat independența absolută, neidentificându-se cu vreo formațiune politică, chiar dacă, dorind și reușind până la urmă să îi discrediteze, puterea și presa aservită, incluzând ziarele Azi, Dimineața, Adevărul, România muncitoare, insinuau că cei din Piața Universității făceau jocurile P.N.Ț.-ului și P. N. L.-ului fiind, chipurile, plătiți din străinătate sau de către partidele tradiționale. Campania de denigrare și compromitere a manifestanților, desfășurată de televiziunea publică și de către ziarele aflate în solda puterii a fost deosebit de virulentă, manifestanții fiind calificați drept „drogați”, „fără căpătâi”, „vagabonzi”, pentru a declanșa și a întreține indignarea și furia unei opinii publice dezinformate și manipulate în majoritatea sa. Efectele acestei campanii vor fi sesizabile cu prilejul mineriadei din iunie, furia și agresivitatea celor de pe margine surclasând-o în unele situații pe cea a minerilor.
Dacă revoluționarii de la Timișoara se aflau în solda „agenturilor” străine și atentau la suveranitatea, independența și integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi președintelui republicii socialiste, Ceaușescu, cei din Piața Universității erau pentru noua putere „legionari”. În mod paradoxal, deși condamnase cultul personalității dictatorului, putem aprecia, fără a ne hazarda, că Iliescu a devenit el însuși, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult al personalității în stare incipientă. Avem în vedere scandările de la mitingurile organizate de F.S.N. „Iliescu apare/ Soarele răsare” sau „Iliescu, să fii tare/ Cum a fost Ștefan cel Mare”). Ne putem întreba dacă adepții Frontului au uitat că detestatul Nicolae Ceaușescu era, la rândul său, comparat cu domnitorul medieval al Moldovei, întruchipând cele mai alese virtuți ale acestuia.
Președintelui Iliescu i se atribuiau așadar chiar însușiri supranaturale, fiind capabil să influențeze starea vremii, iar aluzia la soare ne determină să stabilim iarăși o conexiune, o paralelă cu scrutinul din 1946. Semnul electoral al Blocului Partidelor Democratice, dominat de comuniști era chiar soarele. De altfel, descifrând din punct de vedere semantic cuvântările lui Ion Iliescu, putem conchide că ele se aseamănă mai degrabă cu cele din perioada impunerii brutale a regimului comunist în România. Este simptomatic faptul că Iliescu utiliza expresii precum „democrație populară”. Acest concept este uzitat de istoriografie pentru a desemna statele și regimurile politice din Europa Centrală și de Răsărit, aflate după 1945 în plin proces de sovietizare și satelizare. Pe de altă parte, dacă după 1945, Partidul Comunist din România acorda o accepțiune foarte largă termenului „fascist”, care incorpora pe toți adversarii (reali sau fictivi), în 1990, președintele Iliescu îi socotea legionari pe cei din Piața Universității. Așadar, atât Partidul Comunist din România, după 1945, cât și F.S.N.-ul, în 1990, au transformat în postulat dictonul „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră”.
Din volumul „România postcomunistă: istorie și istoriografie”. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes