„Dacă ne uităm la poziția noastră geografică, constatăm un lucru pe care nimeni nu-l va tăgădui. Slavi la nord, slavi la sud, slavi la răsărit, slavi la apus; oriunde ne-am întinde ochirea, un ocean imens de slavi, ale căror valuri bat la țărmurile noastre și amenință a ne surpa malul. Și atunci trebuie să ne opunem, că numai acea politică poate să fie bună, care slăbește puterea de expansiune a elementului slav care ne înconjoară (…)” Cuvintele rostite de omul politic P.P. Carp în plenul Adunării Deputaților, în decembrie 1909, revin în actualitate trei ani mai târziu, în plin conflict balcanic. Victoriile rapide ale aliaților balcanici împotriva Turciei și, în special, extinderea teritorială a Bulgariei și Serbiei provoacă stupoare, deziluzii și neliniște. În cercurile de la București se discută doar despre politică și despre necesitatea de a se pune „capăt înaintării slavismului”. Opinia publică se frământă; câte capete, tot atâtea păreri. Este pusă la îndoială încrederea în infailibilitatea părerilor regelui Carol I, care „trecea drept cel mai bun cunoscător al afacerilor politice din acest colț al Europei”. Ce l-a făcut pe bătrânul rege să fie „așa de încredințat că turcii nu vor avea nevoie decât de un simplu marș ca să isprăvească cu aliații balcanici?” Aflat în anturajul familiei regale, funcționarul Eugeniu Arthur Buhman se întreabă care au fost „lăudatele izvoare informative” ale lui Carol I. „Ce făceau reprezentanții diplomatici acreditați în țările balcanice, cu toți atașații lor militari, și în ce constau serviciile ce aduceau dacă n-au fost în stare să prevadă și să avizeze pe cei interesați din timp, de cele ce urmau să se petreacă?” Dezamăgirea lui Buhman este „și mai copleșitoare în ceea ce privește atât de preamărita și mult răspândita reputație a diplomaților c-ar fi întotdeauna la curent cu toate misterele intrigilor politice.”
Neîncrederea în corpul diplomatic românesc este împărtășită și de deputatul Nicolae Iorga, care se întreabă retoric: „Care au fost informațiile noastre cu privire la evenimentele din toamna lui 1912? Nule! Noi eram în cel mai complet întuneric cu privire la lucrurile care se petreceau în Balcani.” În momentul în care s-a declanșat primul război balcanic, constată Iorga, „noi, sau nu aveam reprezentanți deloc, sau, dacă aveam, era ca și cum nu i-am fi avut”. Se pune întrebarea legitimă dacă „oamenii care reprezentau interesele noastre în Balcani știau ce se petrece acolo și își dădeau seama de grava răspundere ce apăsa asupra lor.” Am avut un singur om de ispravă în Balcani, mai declară Iorga în Adunarea Deputaților, pe fostul agent diplomatic la Sofia, Nicolae Mișu, „și ne-am grăbit să-l ducem de acolo. (…) Și tot la Sofia ați avut, cândva, un ofițer superior (…) care v-a spus – deși n-ați vrut să-l înțelegeți – (…) valoarea infanteriei bulgare”. Nu doar maiorul Petala, atașatul militar la care face trimitere Nicolae Iorga, ci și succesorul său, maiorul Dabija, îi transmit regelui Carol I informații pertinente despre înzestrarea armatei bulgare. De la maiorul Dabija va afla, mai întâi, suveranul român despre încheierea unui tratat secret de alianță între Bulgaria și Serbia, sub patronajul Rusiei, care prevedea împărțirea teritoriilor otomane din Europa.
O informație căreia îi va da crezare abia după ce îi va fi confirmată de șeful diplomației de la Berlin, Kiderlen Waechter. Carol I îi va arăta premierului său (titular și al Externelor), Titu Maiorescu, scrisoarea lui Kiderlen Waechter abia după opt luni, în ianuarie 1913. Maxima discreție pe care regele i-o cere maiorului Dabija face ca până chiar șeful acestuia de la Sofia, ministrul Dimitrie I. Ghika, să nu aibă cunoștință de această informație. Ghika recunoaște, în memoriile sale, că doar colegul său de la Sofia, Filaliti, „semnalase, între timp la București, cu titlu de informație nu prea sigură, că după anumite verificări s-a elaborat ceva concret între statele balcanice”. O informație care va fi vehiculată și de presa internațională, în vara lui 1912. Diplomația românească este, așadar, captiva modului în care sunt conduse destinele sale, aflate exclusiv în mâinile suveranului. Doar că în 1912 Carol I este un rege bătrân și bolnav, care nu putea „să-și schimbe nici vechi păreri înrădăcinate și nici să-și calce peste fire”. Mai precis, oroarea față de mișcările de stradă și nevoia de a nu fi în țară decât două partide politice. De aceea, după căderea zgomotoasă a cabinetului conservator al lui P.P. Carp, regele preferă o combinație guvernamentală între diferite grupări conservatoare, în loc să-i aducă la putere pe liberalii lui Ionel Brătianu. Voința bătrânului suveran este explicabilă. În împrejurări excepționale de politică externă, nu are nevoie de un prim ministru orgolios și cu opinii personale, ci de o personalitate cumpănită cu care să colaboreze, și care să-i asculte dispozițiile. Mai este și delicata misiune a reînnoirii tratatului de alianță cu Puterile Centrale, care reprezintă piatra de temelie a politicii externe românești de după 1883. Un tratat despre a cărui existență știu foarte puțini oameni politici români. În contextul unui an politic agitat și al complicațiilor din Balcani, Maiorescu este preferat în fața lui Brătianu și Carp. Liderul liberal va declara, ulterior, că regele Carol „a ținut pe Maiorescu la putere pentru a reînnoi această alianță, căci știa că eu nu voi semna”.
Se va discuta mult, din toamna lui 1912 și până în vara lui 1913, despre vârsta celor în mâinile cărora se află destinele țării. Unii șopteau cu amărăciune, alții strigau în gura mare: „Păcatul nostru este că avem un Rege bătrân; păcatul este că avem în fruntea guvernului un ministru bătrân; ce te faci cu oameni care au trecut anii de vigoare; ce ne folosește așa zisa înțelepciune când nu prea mai este putere și voință; prea multă cumpănire, prea puțină energie.” Dumneavoastră, îi declară Iorga lui Maiorescu, în plenul parlamentului, în decembrie 1913, „profesor venerabil, om de cultură, cu merite mari, v-ați găsit în fruntea unui guvern slab, (…) în fața unei opinii publice care vă cerea câte în lună și în soare, care nu vi le cerea niciodată sincer, ci întotdeauna nu pentru motive de politică externă, ci pentru motive de politică internă. Și v-ați găsit înaintea unei diplomații care n-a știut nici să prevadă, nici să vă servească”. Politica urmată de România, în timpul crizei balcanice, se va spune într-o adresă a Adunării Deputaților, adresată regelui Carol I, „a fost rodul unei nobile străduințe, aceea de a obține satisfacerea numeroaselor interese românești, pe care noile evenimente le puneau în plină lumină, fără a aduce vreo atingere păcii generale și solidarității europene. Pentru a împlini o asemenea grea datorie, România a trebuit să-și impună sacrificii însemnate reclamate de sporirea puterii ei militare, dar a trebuit, mai presus de toate, să aibă tăria morală necesară de a nu recurge la arme decât în ziua în care o putea face în numele civilizației și al ordinii în Balcani. Datorită prevederii acelora care o guvernează, România a pus în mișcare, în momentul nimerit, bine înzestrată, falnica ei armată (…)”.
Aceasta este percepția evenimentelor, în decembrie 1913, după Pacea de la București. Numai că, în toamna lui 1912, nimic din agitația care pusese stăpânire peste opinia publică din țară nu prevestea că această criză balcanică va deveni cântecul de lebădă al celor doi bătrâni oameni de stat. Cu atât mai mult cu cât „evident, am făcut mai puțin decât puteam face, și am făcut mai târziu decât puteam face, și ne-am înfățișat mai puțin mândri de cum puteam să fim”.
(Va urma)