La sfârșitul lui octombrie 1912, la trei săptămâni după declanșarea primului război balcanic, inginerul B.G. Assan le adresează redactorilor de la Universul o scrisoare deschisă. „Voind să cunosc resursele și bogățiile ținuturilor bulgare ce s-ar oferi României ca compensație, am cutreierat toate librăriile din Capitală fără să găsesc vreo carte de geografie economică a Bulgariei. Mi s-a răspuns că există multe lucrări însă nu se cer, căci nimeni în București nu se ocupă de Bulgaria. Într-adevăr, abia de două – trei săptămâni ne ocupăm de așa ceva.” La doar câteva zile după publicarea acestei scrisori, atașatul militar la Sofia, maiorul Dabija, înmâna regelui Carol I și câtorva miniștri de la București copii ale studiului său amănunțit asupra Cadrilaterului. Scopul acestui studiu era acela „de a da cercetărilor o cunoștință, pe cât posibil exactă, asupra valorii Cadrilaterului bulgar, și deci și asupra porțiunii revendicată de România”. Dabija susține că „România, în interesul păstrării echilibrului balcanic, trebuie să ceară compensații teritoriale, argumentând că dacă Bulgaria se întinde spre Sud, să se întindă și România spre Sud, cu atât mai mult cu cât actuala frontieră (din 1912) este slabă, iar populația spre Sud este mai mult turcă”. Ministrul de Interne, Take Ionescu, a sesizat importanța acestei lucrări, l-a răsplatit pe autor cu 10.000 de lei și a dispus „publicarea ei pe socoteala ministerului de interne”. Volumul „Cadrilaterul bulgar”, având ca autor pe „Un român” (Dabija era încă atașat militar la Sofia), va apărea pe 1 iunie 1913 și „a servit în adevăr să se documenteze și să se justifice diplomației europene dreptele cereri ale României”. Cititorul era încredințat, încă din prefață, că are înaintea sa „o monografie admirabil de completă a unei regiuni cu care ne leagă trecutul nostru istoric și însăși siguranța noastră politică, prezentă și viitoare. Autorul a făcut o lucrare de înaltă valoare științifică și a adus, totodată, și un prea însemnat serviciu cauzei țării sale.”
Deși dezbătută în cercurile diplomatice de ani de zile, chestiunea rectificării graniței româno-bulgare devine presantă după victoriile neașteptate obținute de aliații balcanici împotriva trupelor otomane, în toamna lui 1912. Dacă nu am mobilizat la începutul războiului balcanic, scrie Vasile Pârvan, „n-am făcut rău, căci am fi fost odioși în fața întregii lumi civilizate, că nu lăsăm pe creștinii din Balcani să-și libereze pe frații lor oprimați. Doar că n-am încheiat atunci o convenție cu Bulgaria în sensul anexării Cadrilaterului, imediat ce Bulgaria ar fi anexat vreun teritoriu din Turcia, aceasta a fost și imprudent și nepatriotic. Astăzi, după jertfele făcute, Bulgaria nu ne mai poate da Cadrilaterul, pe care înainte de război, după cum au spus-o singuri prin ziarele lor, ni l-ar fi dat fără nici o supărare, având în vedere întinsele teritorii pe care astăzi le-au cucerit, nu cu ajutorul nostru binevoitor, ci împotriva bănuielilor și invidiei noastre (cel puțin așa au tot dreptul să gândească, după chiar vorbele unora de-ai noștri). Dar nu numai Cadrilaterul, ci nici o palmă de pământ nu mai pot ceda ei astăzi nimănui fără război.” Prima cerință a opiniei publice, se declară în plenul Adunării Deputaților, în decembrie 1912, „este o serioasă rectificare a graniței Dobrogei”. Numai că la Berlin, în 1878, în schimbul Sudului Basarabiei, „în loc să ni se dea o Dobroge întreagă, bine mărginită, bine hotărnicită, ușor de apărat, ni s-a dat o Dobroge ciuntită, fără hotar la miazăzi și deschisă din acea parte oricărei năvăliri”. Nu pretind acum, susține deputatul Ionaș Grădișteanu, că putem dobândi „compensații proporționale cu întinderea probabilă ce o vor lua Statele balcanice, dar incontestabil că, pe de altă parte, nu ni se poate tăgădui dreptul ca cel puțin, acum când toate Statele balcanice își ating idealul național, unii chiar îl și întrec, noi atâta măcar să facem, să întregim Dobrogea noastră, atât de rău ciuntită în 1878, și să îi tragem un hotar cum se cade dinspre miazăzi”.
Din cauza amestecului rar întâlnit de populații din teritoriile Turciei europene, Peninsula Balcanică și populațiile creștine din Balcani se pot împărți între statele balcanice numai după principiul compensațiilor: „să ia fiecare o regiune, o întindere de pământ cu populații amestecate, dar care ca întindere să fie în proporție cu însemnătatea numerică a întregii populații naționale pe care fiecare stat o are în Imperiul Otoman”. Dacă am putea aplica acest principiu și românilor, își duce Grădișteanu raționamentul mai departe, „am putea deduce din aplicarea lui cam la ce întindere de pământ din Imperiul Otoman ar avea dreptul și românii”. Astfel, dacă socotim populația românească din Imperiu la 300.000 de persoane, „ceea ce e un minim desigur sub adevăr”, România ar avea dreptul la o întindere de 13.000 de km pătrați. „Vedeți, d-lor, foarte curios, 13 mii km. pătrați – în ipoteza cea mai rea, în care nu am avea decât 300.000 de români în Turcia – este tocmai întinderea Cadrilaterului bulgar.” Ceea ce ar fi trebuit, în accepțiunea factorilor de decizie de la București, să-i determine pe bulgari „ca, fără greutate, să recunoască dreptatea cererilor noastre, este nemărginita datorie de recunoștință, pe care Bulgaria și poporul bulgar o au față de noi, și această datorie de recunoștință nu este o datorie de ieri, de alaltăieri, sau o datorie pe care au contractat-o într-o împrejurare trecătoare oarecare. România, d-lor, a fost, pot să zic, crescătoarea, dădaca Bulgariei și a neamului bulgăresc. În cursul lungilor secole în care a zăcut poporul bulgar sub călcâiul osmanliilor, Țara Românească a fost pentru ei singura țară de adăpost, țara mântuirii (…). Dar România (…) a mers mai departe: și-a vărsat sângele la 1877 pentru libertatea ei, ajutând astfel la consfințirea dreptului ei la existență. Mai târziu, la 1885, când România a fost îndemnată de Serbia ca împreună să împiedice unirea Bulgariei cu Rumelia Orientală, România și atunci a lăsat să se înfăptuiască unirea Bulgariei de nord cu cea de sud, când n-avea decât să trimită o divizie peste Dunăre, ca chiar unirea celor două Bulgarii să rămână poate astăzi numai o dorință neîndeplinită. În sfârșit, acum în urmă România, prin neutralitatea ei, a dat putința Bulgariei ca să-și atingă aproape idealul ei național.” Când un popor și o țară au făcut atâtea pentru un alt popor, „cum poate nu se mai pomenește în istoria omenirii”, deputatul Grădișteanu este convins că „bulgarii nu vor răsplăti cu cea mai neagră ingratitudine sprijinul statornic și neprețuitul ajutor pe care l-au avut totdeauna de la noi”. Numai că această idee provoacă stupoare la Sofia, cabinetul bulgar fiind indignat de această „atitudine de speculant” a celor de la București. „Pana îmi este săracă, notează ministrul de justiție Petăr Abrașev, pentru a reda nemulțumirea cu care guvernul bulgar a întâmpinat pretențiile României.” „Chiar și cei mai moderați oameni, își aduce aminte ministrul bulgar la Londra, Mihail Madjarov, au fost cuprinși de o furie adâncă față de pretențiile teritoriale atât de neîntemeiate ale României, cu atât mai mult cu cât noi eram îmbătați de gloria noastră iar românii nu au făcut nici un fel de jertfe, nici materiale, nici morale, pentru slăbirea Turciei.” Majoritatea miniștrilor bulgari refuză chiar și ideea de a purta negocieri pentru rectificarea graniței sale de nord: dacă România dorește o bucată de pământ bulgăresc, nu are decât să dea năvală haiducește iar noi, tot haiducește, ne-o vom recupera-o, la un moment dat.
(Va urma)