Sunt aproape patru luni, declară deputatul Virgil Arion în plenul Adunării Deputaților, „de când a izbucnit războiul în Balcani; în tot timpul acesta România a stat într-o impasibilitate olimpiană. Ai fi crezut că lucrurile se petrec într-o planetă depărtată, pe un alt tărâm, cum se zice în basme, că nu e vorba de țări care sunt aici la granițele noastre, că nu e vorba de interese care ne ating și pe noi. Ați auzit desigur și d-voastre, d-lor, cuvântul acela, dovedind o vanitate neroadă: noi nu suntem balcanici. Dar trecutul nostru întreg ne leagă de popoarele din Balcani, dar Dobrogea e în Peninsula Balcanică, dar românii macedoneni sunt în Peninsula Balcanică, dar avem acolo interese de viață și istorice și economice; și noi nu suntem balcanici?” Cuvintele lui Arion surprind fierberea care pune stăpânire pe opinia publică din țară, în urma negocierilor sterile cu guvernul de la Sofia pentru rectificarea graniței dobrogene. Opinia publică, se mai declară în parlamentul român, are dreptul „de a îndruma  guvernele în împrejurări grave ca cele prin care trecem astăzi” și trebuie să-și spună cuvântul atunci când este „vorba de interesul de existență și de viitor al unui neam”. Aceasta, spre nemulțumirea regelui Carol I, care consideră că „opinia publică trebuie condusă, iar nu ea să conducă”. În aceste condiții, deputații români își pun o întrebare considerată legitimă: Dacă se lărgește Bulgaria, de ce nu ne lărgim și noi? Dar cum și cât? Membrii guvernului de la București sunt împărțiți în această privință. Unii dintre noi, își aduce aminte generalul Hârjeu, ministru de război, credeau că soarta aromânilor din Balcani „nu îngăduia să fim agresivi cu Bulgaria; alții (…) credeau că Bulgaria va ceda și va admite revendicările noastre sub presiunea Marilor Puteri”, în timp ce ceilalți pledau pentru mobilizarea armatei „ca mijloc de a aduce Bulgaria la sentimente mai bune”.     

În timpul negocierilor româno-bulgare, demarate în decembrie 1912, la Londra, se avansează o variantă maximă și una minimă: linia Turtucaia-Balcik sau Silistra-Kavarna. Orice rectificare de fruntarii, precizează primul ministru Titu Maiorescu, trebuie să înceapă cu anexarea Silistrei la României, datorită importanței sale strategice, respectiv de cheie a Dobrogei. În spațiul public românesc este invocată importanța dobândirii Silistrei, care „e pentru noi viitorul, e siguranța națională”. Mai mult, acest oraș din Bulgaria „devenise pentru România un simbol”. Neocupând cadrilaterul Ruse – Varna, scrie Vasile M. Kogălniceanu, „ne rămânea o singură pretenție de formulat: să ni se dea cetatea Silistra, bine înțeles cu o zona la sud care să ne asigure deplina stăpânire a acestei cetăți si a podului militar ce va trebui să construim în fața ei”. În 1878, în momentul delimitării graniței sudice a Dobrogei, la presiunea Puterilor europene, această graniță a fost lăsată „fără nici o apărare strategică și, îndeosebi, fără cetatea Silistra care, prin pozițiile sale dominante și îngrozitoare, constituie cheia Dobrogei noastre”.       

Kogălniceanu își duce raționamentul mai departe: „Pun atâta preț pe cetatea Silistra, că dacă Bulgaria nu s-ar fi mărit, aș fi aplaudat dacă, pentru obținerea cetății Silistra, ar fi fost să cedăm noi o parte din teritoriul nostru dobrogean actual. Am fi dovedit astfel și mai bine că nu lăcomia sau invidia dictează atitudinea noastră, ci o necesitate supremă, o absolută nevoie pentru apărarea noastră națională. Fără cetatea Silistra, orice mărire de teritoriu de-a lungul graniței actuale lasă granița tot deschisă, fără apărare.” Se vorbește mult în epocă despre importanța militară a Silistrei, despre rolul pe care îl poate juca acest oraș în apărarea țării. „Dobrogea nu poate fi asigurată fără posesia acestei cetăți, singura de la sudul frontierei, care ajută și înlesnește foarte mult concentrarea și operațiile armatei noastre în detrimentul armatei bulgare.” Concluzia este una singură: „interesul nostru strategic, dreptul cel mai elementar de apărare, cere ca noi să avem cetatea Silistrei, cu toate forturile ei”.  

Suveranul român are însă dubii în privința anexării acestui oraș, „în esență bulgar”. Dacă Silistra ar deveni oraș românesc, îi declară Carol I arhiepiscopului Netzhammer, „ar trebui să i se acorde imediat populației drepturi politice, ceea ce ar deschide porțile subminării întregii Dobroge, presărată cu bulgari, până sus la Tulcea, astfel încât după trei sau patru ani ar deveni inevitabilă o confruntare militară”.  Regele Carol I se teme că acest „centru cultural bulgăresc (…) va deveni fatal pentru România”. Soarta Silistrei devine o adevărată obsesie națională, chiar dacă bătrânul suveran consideră că la București nimeni nu are idee ce înseamnă să anexezi un astfel de oraș.

Dacă nu vom obține cetatea Silistra pe căile pașnice, amenință Vasile M. Kogălniceanu, în primăvara lui 1913, va trebui să o luăm pe calea armelor. „Cetatea Silistra poate fi punctul de plecare al unui conflict româno-bulgar, dar nu poate fi și punctul lui final. Căci e evident că pornind să luăm cetatea Silistra, nu ne vom opri acolo. Ne vom folosi de prilej spre a regula și alte chestiuni dintre noi și Bulgaria și nu vom uita să restabilim echilibrul necesar, zdruncinat azi.” Vorbe care se vor adeveri câteva săptămâni mai târziu. Decizia reprezentanților Marilor Puteri de a acorda României, printr-un protocol, semnat la Petersnurg, la 26 aprilie/9 mai 1913, a unei zone cu o rază de 3 km din jurul Silistrei nu mulțumește pe nimeni. Delimitarea noii linii de frontieră dă o senzație de deja vu. Comisia mixtă româno-bulgară de punere în aplicare a prevederilor protocolului de la Peterburg nu ajunge la nici un rezultat. Motivul discordiei: din ce punct pleacă linia celor trei km care trebuie cedați României. La momentul declanșării celui de-al doilea război balcanic, lucrările acestei comisii mixte erau practic paralizate. Chestiunea rectificării graniței româno-bulgare urma a fi tranșată din scurt, prin forța armelor.

Cât despre valoarea strategică deosebită a Silistrei, atât de invocată de oficialii români, campania dezastruoasă din toamna lui 1916 și rușinoasa înfrângere de la Turtucaia ne fac să ne îndoim de justețea acestor păreri. Pe hârtie, importanța stăpânirii acestui oraș este indiscutabilă, pe teren însă realitatea este alta. Cea a suficienței de sine și a unei generălimi de salon.

(Va urma)