Taromul de Bruxelles e mereu plin de parlamentari și europlamentari români și toți merg, din câte am văzut eu, la clasa business, niciunul la economic, nu ei plătesc biletul, ci bugetul – indiferent al cui e el.
Culmea e că acești parveniți care se comportă cu cei care i-au ales în parlament precum vechilul cu argații lui, devin niște slugi în fața unor funcționari străini. Să-i vezi pe parlamentarii țării tale cum dau raportul ambasadelor străine ca ultimii executați silit la taxe și impozite nu este o rușine, este o mare rușine.
Un parlament care-și votează o superimunitatea nu este doar de disprețuit, este de înlocuit. A crede însă că salvarea vine din altă parte nu este doar iluzie, ci și prostie.
Niciunul dintre ambasadorii care s-au arătat îngrijorați de soarta României, în ultimele zile, nu avea și nu are dreptul să deschidă gura.
Când ambasadorul Olandei a susținut că noi suntem “în același spațiu” și împreună discutăm legislația europeană și națională ar fi trebuit să-i fie atrasă atenția: am și eu atunci dreptul să mă uit pe legislația Olandei sau a Marii Britanii, cea care mă transformă în cetățean european de rangul doi? Îl am?
Parlamentul român își bate joc de cei care l-au ales. Un motiv excelent pentru ambasadele de la București să raporteze centrului de comandă că România e, în continuare, o țară care poate aștepta senină chiar și Apocalipsa. Că se supără Corlățean, ministrul nostru de externe? Pentru a fi luat în seamă, ministrul ar fi trebuit să fie ceva înainte de a pretinde că este. Diplomația lui ca și a predecesorilor lui zboară prea jos ca să se poată desprinde de “sindromul licuriciului”.
Această conjunctură nefericită căreia îi suntem contemporani ar fi trebuit să ne facă mai deștepți, dar parcă ne tâmpește pe toți.
România a ajuns în Europa băiatul care încasează loviturile de bici în locul prințului – un “whipping boy”. De câte ori prințul greșește “baiatul de bici” o încasează pentru că prințul este de neatins, fiind de neam divin.
Niciuna dintre aceste lovituri de bici nu-i atinge însă pe parveniții politicii de pe aici. Aici se vede că stilul de a face politică la București departe de a șlefui casta o schimonosește. Când politicianul român se crede coborât dintr-o democrație de drept divin, lucrurile nu sunt hilare, ci de-a dreptul periculoase.
De vină pentru deriva aceastei caste de derbedei politici, care țin România pe loc în loc să o ajute, este legea electorală care a permis ca în Parlament să ajungă aproape 600 de neica-nimeni, gigei care cred că “nu e nevoie de două premii Nobel ca să conduci un minister”. Ce este de ajuns atunci, nesimțirea?
România nu are nevoie de un parlament cu mai mult de 60 de oameni. Nu are nevoie de 600. Dacă așa ar fi, acești 60 ar fi aleși cu mai mult de 4.000-5.000–10.000 de voturi cu care au intrat în parlament cei mai mulți gigei. Ar fi mai vizibili și mai responsabili. Sau, cel puțin, le-ar fi mai greu să se ascundă prin cotloane și, la adăpostul nopții, să-și voteze legi pentru ei și neamurile lor de șobolani.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.