INTERVENȚIA CU ROMÂNII. TRAIAN BĂSESCU: “Nu iau în considerare demisia. Sunt de meserie comandant de navă, nu am ratat niciodată destinația. Nu o să o ratez nici cu România”.
Când l-am urmărit aseară pe președintele-Ccmandant Traian Băsescu, cum se adresa națiunii-pasagere-plătitoare de pe nava România, am avut așa o senzație de dèja-vu, pentru că mi se pare că România aduce din ce în ce mai mult cu nava Costa Concordia, o epavă eșuată complet pe coastele insulei italiene Giglio dintr-o eroare gravă de pilotaj.
Raționamentul meu, deși în sine o metaforă evidentă, se bazează totuși pe o serie de similitudini. Nava Concordia dispunea de cea mai avansată tehnică în domeniu, după cum și despre România nu se poate spune că nu ar avea acces la tehnologie, la soluții și know-how sau la finanțare, fiind integrată în structurile UE sau NATO, beneficiind de bugete ale administrației publice din ce în ce mai ridicate, de la an la an.
Ca membră a UE, România, deși a dobândit această calitate cu imense sacrificii, cedând mult subevaluat active valoroase și chiar rezerve naturale și suveranitate, în loc să aibă și beneficii de pe urma aderării, este începând cu 1 ianuarie 2007 contributor net la bugetul Uniunii Europene. Ce înseamnă asta: păi e simplu, din lipsă de profesionalism și interes, obligațiile plătite de România ca membru al UE la bugetul Uniunii au fost mai mari decât fondurile de coeziune și dezvoltare atrase.
În cifre: am plătit UE peste 4,5 mld euro în 4 ani (2007-2010), dar am atras și decontat doar 740 milioane euro (aprox. 3,7% din bugetul de 20 mld euro alocat). Trist, dar adevărat.
Risipa fondurilor administrației publice este însă cea care cred eu că umple paharul nemulțumirilor pasagerilor-plătitori de taxe și impozite, căci risipa a fost în ultimii 7 ani evidentă: avem poate cel mai scump kilometru de autostradă construit în Europa, dar ne-am permis decât câteva frânturi izolate care nu folosesc în mod real nimănui și nici nu ajută economia.
Am făcut în schimb piste de bicicletă cu zeci de mii de euro pe kilometru, piste de schi sau telegondole inutile și de calitate îndoielnică cu milioane de euro, am schimbat borduri încă bune cu altele noi, dar de calitate mai slabă, am asfaltat de zeci de ori aceeași porțiune de bulevard în 7 ani deși lucrările ar trebui să aibă garanție de câțiva ani, iar construcția de străzi sau căi rutiere noi se limitează la câteva exemple în 22 de ani, într-un oraș dezvoltat atât de dinamic și din ce în ce mai sufocat ca Bucureștiul.
Ne-am împrumutat cu zeci de miliarde de euro în trei ani fără să facem niciun fel de investiție care să ne poată aduce mijloacele de a plăti aceste datorii. Doar pentru a avea ce să risipim în continuare.
Poate că președintele-comandant nu vrea să își abandoneze în primul rând echipajul ales pe sprânceană și pe criterii pe care puțini le înțeleg, dar eu, ca pasager-plătitor, nu vreau să am soarta celor de pe Costa Concordia, și ca mine sunt se pare atâția alții care, iată, ies în strada pe un viscol și un ger cumplite să protesteze și să ceară soluții palpabile și conducerea Navei România după alte principii.
Scopul unui comandant de navă este să ducă pasagerii și echipajul acolo unde și-au propus să ajungă când s-au îmbarcat, nu să riște totul ca să facă plăcerea unuia sau altuia din membrii echipajului său.
Românii și-au propus să trăiască bine la bord, fără corupție, în siguranță, fără să fie nevoiți să-și abandoneze nava pentru altele unde viața e evident mai bună, asta li s-a promis la “îmbarcare”.
România pare din ce în ce mai mult că se îndreaptă către o destinație pe care aproape nimeni nu o mai înțelege și în care nu mai are aproape nimeni încredere, lipsa de încredere generalizată este deja endemică în economie, în media, pe stradă, în casele oamenilor. Aceasta generează scăderea permanentă a consumului, a investițiilor, a implicării oamenilor în ceea ce face fiecare, în viața reală, la job-ul lui și în societate, față de cei care ne înconjoară.
Egoismul în România îl percep aproape de a atinge cotele pasagerilor disperați de pe Costa Concordia, care se călcau în picioare pentru a se salva pe ei înșiși.
Asta ne apropie cel mai mult de situația tragică din Italia.
Cu stimă, MD
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.