Există o vorbă pe care politicienii și jurnaliștii români o reproduc de câteva decenii, anume că, în plan extern, România n-ar avea decât doi prieteni – Serbia și Marea Neagră. Cartea apărută recent la Editura enciclopedică*) a istoricului profesor universitar Petre Țurlea pare să demonstreze cu documente că nu există decât un singur prieten, Marea Neagră. Cartea este prima de acest gen la noi, anume că cele 150 de pagini de analize ale istoricului sunt însoțite de un număr copleșitor de documente – 140, în peste cinci sute de pagini! Din care reiese că situația românilor din Serbia, în perioada 1940-1944, are elemente de asemănare cu perioada postbelică. „Asemănările sunt majore și negative: oprimarea de către sârbi a românilor, pe motive etnice; o permanentă încercare de deznaționalizare a lor; acțiunea de blocare a oricărei manifestări de conservare a individualității lor naționale, în toate planurile – economic, școlar, religios, cultural, politic.”
O carte care demonstrează că, spre deosebire de România, Serbia nu și-a îndeplinit îndatorirea de a aplica un tratament democratic minorităților naționale din interiorul său.
Câteva spicuiri:
„În fața Conferinței de pace de la Paris, 1919-1920, s-au afișat și problemele foarte complicate balcanice. Fiecare popor balcanic și-a anunțat pretențiile teritoriale, adesea depășind îndreptățirea istorică sau etnică. Evoluția istorică făcuse imposibilă o trasare a granițelor dintre state care să fie și deplin dreaptă și mulțumitoare pentru toți. Pe deasupra, era problema românilor balcanici în conștiința cărora, de la jumătatea secolului al XIX-lea, se implantase deplin ideea că ei fac parte din poporul român, aria de etnogeneză a acestuia întinzându-se spre limita sudică a Peninsulei. Concentrarea comunităților românești la mari distanțe de granițele României făcea ca aspirația unionistă să fie nerealizabilă, situație în care au fost susținute mai multe soluții: stat separat în mijlocul Peninsulei, un stat împreună cu albanezii, regiuni autonome în cadrul statelor balcanice, garantarea păstrării individualității etnice sub control internațional. Românii balcanici trăitori la granițele României, cei din Serbia în special, au pus și problema unirii teritoriilor lor cu Țara. Toate aceste deziderate au răzbătut în lucrările Conferinței de Pace, asupra lor s-au adoptat hotărâri.” (…)
„Începută în 1919, mișcarea de emancipare a românilor balcanici, în perioada interbelică, foarte complexă – larg prezentată în literatura istorică, a fost influențată atât de evoluția, mai ales politică, a României, cât și de politica față de minoritățile naționale a statelor balcanice, inclusiv Serbia.
Deși a întreținut cu România relații de prietenie în perioada interbelică și a colaborat cu aceasta în cadrul unor alianțe antirevizioniste – având doi inamici comuni, Ungaria și Bulgaria -, totuși, Iugoslavia a avut o politică aspră față de românii trăitori în cadrul ei. Oficial, prin recensăminte, numărul acestora era diminuat; se limita la maximum folosirea limbii române în școli și în biserică; se nega românitatea timocenilor; se creau opreliști artificiale în calea activității societăților culturale românești etc.
La sfârșitul perioadei interbelice, probleme minorităților naționale agita puternic întreaga Europă, Berlinul și Roma tinzând să o transforme în pretext de război. Se discutau intens două soluții: aceea anexionistă, încălcând astfel granițele hotărâte la Versailles; și soluția schimbului de populație.”
*) Petre Țurlea – Românii din Serbia 1940-1944. Editura Enciclopedică