Nu ministrul muncii trebuia să meargă în Spania să ia notă de noile restricții de muncă impuse românilor în Peninsula Iberică, ci miniștrii transporturilor și cel al economiei. Sau măcar nu numai el, ci și ceilalți.
Pentru că în momentul când o țară din Uniunea Europeană întoarce spatele libertății de circulație a oamenilor pentru un stat membru întoarce spatele și libertății circulației capitalului și a serviciilor.
Aderarea la Uniunea Europeană este un tot: libertatea de circulație a mărfurilor, a capitalului, a companiilor (prin serviciile lor) și a oamenilor, iar orice atingere a unuia din capitole dăunează ansamblului.
Firmele spaniole au afaceri de sute de milioane de euro în România din contracte pentru infrastructură cu statul, băncile spaniole pot câștiga din plasamente locale 7-8% la lei iar dacă se mai adaugă aprecierea leului chiar 10% pe an, iar achizițiile de companii românești, de active și terenuri se pot face neîngrădit de către spanioli pentru că toate aceste libertăți sunt garantate, nu numai o parte din ele.
Fiecare vine cu ce poate într-un parteneriat. Noi nu (mai) avem industrie sau capital. Avem resurse primare: teren, energie și forță de muncă – în cea mai mare parte brută. Asta avem, dar măcar să fim lăsați să le folosim conform înțelegerii. Nu putem cumpăra companii în Spania, terenuri sau să facem plasamente monetare. Că nu avem de unde. Ei o fac la noi, noi mergem să muncim acolo. Așa e acum. Poate în 20 de ani va fi altfel. Dar să respecte ceea ce s-au angajat să respecte atunci când au semnat aderarea la UE. Nu numai România are obligații, ci și celelalte 26 de state membre față de România.
Acest argument nu a fost adus până acum nici în cazul Olandei, care a amânat dreptul de munci pentru români cu încă trei ani, nici în alte cazuri când s-a pus problema unor restricții pentru cetățenii români. Nu a fost adus pentru că între oamenii de la vârful statului român și românii simpli nu mai există demult comunitate de interese sau de preocupări. Sunt alte lumi.
Reacția guvernului României la ceea ce au decis spaniolii a fost precară, cu toate că datele sunt știute foarte bine: cei aproape un milion de români din Spania împreună cu milionul din Italia țin în brațe economia românească prin banii trimiși acasă.
Nicio țară din UE nu și-a abandonat cu atâta seninătate mai mult de 10% din populație în economiile străine – iar cei două milioane reprezintă o treime din populația totală aptă de muncă între 20 și 40 de ani, de circa 6 milioane de persoane, conform Statisticii. Și nicio țară nu este atât de timidă în a-și apăra cetățenii în fața deciziilor discriminatorii ale partenerilor noștri din UE.
Românii plecați în Spania nu au deocamdată informații clare despre restricțiile care vor fi impuse. Cei aflați deja acolo, în bun “spirit românesc”, spun că pe undeva este explicabilă nervozitatea spaniolilor și că cei “noi”, românii care abia acum își caută de lucru, sunt dispuși să lucreze la negru și strică piața.
Normal, fiecare are grija pătratului lui, asta au învățat românii ani lungi înainte de ’89 și după cu și mai multă certitudine – nu există cale de atingere în comun a unui scop, politica toată este o minciună.
Dar când vrei să ataci o problemă, nu te duci direct în mijloc, o iei de la margini. Măsurile anunțate de guvernul spaniol de restricționare a accesului românilor care nu au permise de muncă pot fi urmate de altele, și mai dure, care îi vor privi și pe cei care au deja drept de muncă.
Depinde de reacția părții adverse. De ce nu s-ar putea ca mâine sau peste o lună să fie cerută preschimbarea tuturor permiselor de muncă ale imigranților și introducerea unor alte restricții cu această ocazie?
Guvernul român a cedat prea ușor. “Îi înțelegem pe partenerii noștri spanioli.” Nu trebuia pronunțat aici cuvântul înțelegere, ci trebuia un răspuns dur. Acești oameni sunt plătiți din bani publici să fie la dispoziția cetățenilor români. De asta există stat, ca să își apere cetățenii.
Peregrinii României vor întoarce și mai abitir spatele unei țări ai cărei lideri, deși plătiți din bani publici, nu au idee sau nu le pasă cum să le apere interesele.
Care mai este diferența dintre un apatrid și un cetățean român în Spania? Luând în considerare modul cum își apără statul român cetățenii, tinde spre zero. Nu că cei din țară ar fi considerați altfel de “activul” de partid și de stat.
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.