Citit pe nerăsuflate, ca toate romanele lui Radu Aldulescu, Ana Maria și îngerii* îl face totuși pe lectorul avizat să urmărească, dincolo de caruselul întâmplărilor și faptelor, două puncte de maxim interes critic. Acestea răspund, de altfel, unui dublu pariu al prozatorului, iar în funcție de modul în care le soluționează, îi putem evalua (ne)reușita.
Mai întâi că în majoritatea cărților sale fundalul, apăsător,
este unul crepuscular-ceaușist. Romanele lui Aldulescu, exceptând
Proorocii Ierusalimului (2004), își mișcă grupul de personaje din
jurul celui central într-o fotografie socio-politică înghețată,
într-un fel de natură moartă a socialismului târziu. Senzația
dominantă e de băltire. Cele mai energice gesturi și cele mai
violente acțiuni, în loc să rupă cadrul, intră (de fapt: rămân) în
logica lui. Prin urmare, conflictul “externalizat” din romanul de
față a reprezentat o bună provocare pentru autor. A schimba Aradul
(în Proorocii…, Bucureștii) cu Viena plină de ausländer-i
(respectiv, cu Parisul magic pentru autohtonii puberi ai străzii) e
mai mult decât o simplă amenajare a decorului. Substituția implică,
la prozatorul “nouăzecist”, o altă formulă epică, adaptată
contextului și climatului diferit.
De la export la import. Al doilea pariu pe care Radu Aldulescu îl
face, cu el însuși, în Ana Maria și îngerii este preluarea unui
subiect străin și prelucrarea lui până la asimilare. Dacă ținem
cont de pagina introductivă semnată de Mădălina Ghiu și n-o
considerăm un truc textualist, metanarativ, romanul a fost scris
pornind de aici: “Pe data de 9 februarie 2009, pe adresa de e-mail
a Editurii Cartea Românească sosea un mesaj cu totul neobișnuit: o
româncă stabilită de multă vreme la Viena voia să-și încredințeze
drama cumplită unui scriitor român, care urma să o transforme
într-o carte. (…) Cel care a acceptat imediat inedita provocare a
fost romancierul Radu Aldulescu. Deși lucra la un nou roman, s-a
întrerupt și s-a urcat în primul avion de Viena, ca să salveze o
poveste și să traducă un teribil coșmar în literă scrisă” (p.
7).
Fără să cunosc povestea inițială, drama absorbită epic, pot spune
că prozatorul mai degrabă o creează decât o salvează; mai curând o
reinventează decât o traduce. Un joc critic nou fiind tocmai
acesta: să vedem cum interferează romancierul cu un subiect apărut
din senin și care este unghiul de refracție prozastică. De-a
dreptul pasionantă a fost, la lectură, această urmărire
detectivistică în materia mișcătoare a romanului: ce e și ce nu e
Aldulescu într-un capitol, o scenă, un episod sau o “măruntă”
întâmplare. În fine, ce e Aldulescu este oare bun și vechi, de
calibru deja testat, iar ce nu e Aldulescu are prospețime tematică,
dar nu prea se integrează în lumea lui ficțională?
Să vedem. Romanul începe în maniera greu confundabilă a autorului
nostru, cu o anume lentoare determinată de introducerea
personajelor. O sudoriță fruntașă, o “babă comunistă” cum ar spune
Dan Lungu, ocupă prim-planul cu meritele ei, după care, venind
rândul tovarășului său de viață, fața oficial-zâmbitoare a Epocii
de Aur se umple de pete. Fostul portar de fotbal Savu Bejan,
condamnat în câteva rânduri pentru motive colorate ideologic, a
ajuns un bețiv scandalagiu, un loser acuzând, prin propria ratare,
societatea eticii și echității socialiste. Cuplul acesta despărțit
de convingeri și comportamente centrifugale este important în
economia cărții: sunt părinții Marianei, mama de mai târziu a
nefericitei Ana Maria. Mami, cum o răsfață în stil indirect liber
prozatorul, îmi pare cel mai puternic personaj din Ana Maria și
îngerii, romanul “deplasându-se”, de altfel, odată cu această fată
independentă, tânără încăpățânată și femeie energică, luând de mai
multe ori viața de la zero. Mariana e un aliaj caracterologic
foarte interesant, o combinație de stahanovism preluat de la mamă
și generozități plus nepăsări moștenite de la tată. Poate să
muncească la fel de mult ca “multstimata” decorată de Ceaușescu,
dar poate, la fel de bine, să se plictisească la un moment dat,
schimbându-și cu nonșalanță nu numai încadrarea profesională, ci și
traiectoria existențială. Tânără dotată, cu un trup atletic și o
voce cu care ar putea face carieră, nu vrea să-și găsească un
“drăguț”, până în punctul în care se îndrăgostește de un
instructor-coregraf, Remus Delea zis Belea, cu o “carismă de beduin
hipnotizator”. Cât rău îi va face această pereche se poate vedea
din mai multe capitole ale romanului, în care Delea-Belea toacă în
localuri de lux banii familiei și ai cunoscuților deveniți
creditori.
Sufocată de cereri, presiuni și amenințări, disperată de a nu mai
vedea luminița de la capătul tunelului datoriilor (care cresc
întruna, fiindcă nimeni nu poate câștiga atâta cât poate
hipnotizatorul cheltui), Mariana alege să fugă din România. Dar
până la acest episod, remarcabil proiectate sunt secvențele
îndrăgostirii ei. Întâi visul: “Îl visă trei nopți la rând – niște
viziuni erotice care pe măsură ce se derulau se surpau într-o
tristețe fără leac. În timp ce o poseda își arăta fața cu amândouă
mâinile și și-o lipea iarăși de genunchii și pulpele ei ca să-și
ostoiască o suferință grea, imposibil de numit ori de descris.
Mariana îi plângea de milă în vis, îl iubea și-l dorea și avea
încredere în el; un sentiment rupt, panica ce i-o răscolise mâna
lui mângâind-o prin surprindere, pe ascuns, dând s-o jefuiască ori
s-o violeze” (p. 50). Și în continuare realitatea relației erotice,
aldulesciană sută la sută: “A fost ca-n visele și viziunile ei din
ultimele două săptămâni – frica, durerea, plăcerea întinsă,
vărsându-se-n nebunie, amestecându-se cu necazurile lui Remus
depănate obsesiv, silind-o să le preia, întărindu-i iluziile:
dăduse peste bărbatul vieții ei, care avea nevoie de ajutorul ei. O
să i se dedice” (p. 56).
Din păcate, un alt personaj pregnant, acest Romanian lover ce aduce
nenorocirea (atât de plăcut intermediată) în viața Marianei, va
rămâne într-un plan secund prin evadarea peste graniță a tinerei
lui soții și prin “externalizarea” romanului. Ana Maria și îngerii
va fi istoria întrețesută a unei femei obligate să fugă de soț și a
unei fete care nu are cu adevărat un tată. Și această chestionabilă
viață de familie e… familiară cititorilor lui Radu Aldulescu. E
drept că aici ea este mult mai accidentată, mai tensionată și
tumultuoasă. Mariana își ia lumea în cap, după care revine
spectaculos și își “fură” fetița, în timp ce Remus devine,
bineînțeles, dintr-un profitor al regimului trecut, un “disident”
și un mic lider fesenist după Revoluție. Romanul lui curge în altă
parte decât cel al părții feminine eliberate de ticălos; și care,
ca un fel de revanșă ficțională, îl eclipsează epic.
Căci mami ajunge în Ungaria, apoi în lagărul Traiskirchen din
Austria, unde este scotocită de niște gardiene dedate la
lesbianisme sado-maso și, puțin mai târziu, violată de niște
kosovari care o “protejează”; ieșită de aici, face foamea și doarme
prin trenuri trase în gară, atunci când nu e sechestrată, bătută și
utilizată sexual de niște țigani-moldoveni-olteni “sufletiști”,
“băieți de treabă”; intră în sfârșit în pâine, una mizerabilă,
muncind până la epuizare; iar după recuperarea fetiței, va începe
aventura birocratică în malaxorul instituțiilor austriece (o
veritabilă odisee, cu insule înșelătoare numite Primărie, Societate
de asigurări, Școală, Policlinică, Spital – și nici un
Acasă).
Subiectul atât de plin al vieții Marianei primește, în diferite
scene, amprenta poveristă specifică lui Radu Aldulescu. Banii nu
sunt un moft, ci o obsesie, fiindcă de regulă lipsesc. Mâncarea, la
fel; acoperișul deasupra capului, nu mai vorbim. Romanul îmbină
lipsa de orizont a socialismului real, în care majoritatea se
descurcă la modul mizerabil, cu duritatea extremă a vieții de
azilant, într-un Occident prosper, dar nu pentru toți. Într-o parte
(România ceaușistă) se întâmplă prea puține lucruri și aproape
toate sunt previzibile. În cealaltă (Vestul capitalist) se întâmplă
prea multe, istovind și cel mai întreprinzător și robace om al
muncii.
Nu vreau să ofer întreg desfășurătorul experiențelor eroinei,
răpind cititorului plăcerea de a le descoperi la prima mână.
Suficient să spun că Mariana rămâne pivotul romanului, deși trece
printr-o metamorfoză izbitoare. Din tânăra subțire și sportivă care
ațâța involuntar bărbații, ea se transformă într-o femeie bătând cu
mult suta de kilograme. Un monstru de osânză sub care se ascund
însă același suflet bun, același spirit războinic și aceeași minte
care caută soluții la mizeriile ce o asaltează. Foarte reușite sunt
paginile de portretizare și activare a curtezanilor Marianei: o
serie de ciudați ce își fac veacul la Imbiss-ul vienez unde
servește ea. Unul va juca, până la urmă, rolul de amant, iar altul,
pe cel de “dădacă” pentru Ana Maria.
Așa cum pune în umbră evoluția unui personaj cu potențial ca Remus
Delea, romanul Marianei va eclipsa și povestea teribilă a fiicei
bolnave de Lupus, care a generat cartea. Ceea ce poate părea
surprinzător, dar până la un punct. Centrul de greutate și motorul
ficțiunii nu se suprapun cu cele ale istoriei reale
inițializatoare. Drama fetei cade în altă ordine serială și
simbolică decât vitalitatea formidabilă a mamei care se luptă cu
toți și cu toate pentru a-și proteja fiica. Nu este exclus ca Radu
Aldulescu să fi optat de la bun început pentru această ecuație cu
mai multe necunoscute, din prevederea de a evita melodrama. A duce
romanul exclusiv spre moartea unei tinere bolnave de Lupus ar fi
accentuat inevitabil melodramatic Ana Maria și îngerii.
Iată de ce consider că pariul cel mai important al autorului a fost
câștigat. Între comoditatea exploatării unui subiect
dramatic-incitant și dificultatea înscrierii lui într-un complex
ficțional specific, Aldulescu a ales dificultatea. Și asta după
Mirii nemuririi (2006), singurul lui roman în care se vedea
oboseala…
Acum nu se mai vede. Încă o repriză: puternicul romancier a revenit
în arenă pentru a câștiga.
*) Radu Aldulescu, Ana Maria și îngerii, roman, Editura Cartea
Românească, București, 2010, 376 p.