Ciudat e că e că în “Ploile amare” aceste episoade de sine stătătoare asupra cărora am insistat în prima parte a cronicii încep să comunice subteran și să închege o supranarațiune convingătoare. Ceea ce părea la început un roman de caractere, construit printr-o rafinată tehnică a monologului interior, devine o poveste stratificată, în care misterul sau neprevăzutul joacă roluri centrale.
Căci, deși povestea lui Alexandru Vlad are o sursă de inspirație reală (inundațiile din primăvara lui 1970), un mic nimb fantastic plutește deasupra întregii narațiuni. Neverosimilă de la început e insistența asupra calamității naturale, ridicată de prozator la rang de simbol. Toată geografia din “Ploile amare” îmbracă, în pasaje de o frumusețe stranie, culori apocaliptice: “Faptul că lipsea și linia orizontului, pierdută într-o ceață alburie, făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârșită ș…ț Acum soarele nu se mai lăsase văzut de săptămâni întregi și lumina se lăsa concomitent în cer și în ape. Natura părea un mecanism care se stricase definitiv. Cineva acolo sus uitase cum se oprește ploaia. Supraviețuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur și simplu o insulă, ca un boț de mămăligă într-un castron cu lapte”. Când, după câteva luni, potopul încetează, încheind ciclul romanului, prozatorul notează la fel de expresiv: “Luminați pe dedesubt norii deveniseră parcă și mai consistenți, grei ca o cupolă de beton, mucegăită de atâta umezeală neprimenită. Cerul se ridicase asemenea unui capac și la adăpostul întunericului putea să se lase foarte bine la loc”.Într-o astfel de lume ieșită din țâțâni, dar închisă ermetic, se desfășoară somnambulic, timp de trei-patru luni, existența câtorva locuitori dintr-o localitate de lângă Cluj. Spun câtorva pentru că doar specimenele “interesante” sau cu “misie” în destinul comunității rămân pe loc din calea apelor. Și dacă natura începe să-și creeze ea însăși forme monstruoase (găinile carnivore ale brigadierului Brodea sunt doar un exemplu), nici conștiința nu rămâne neafectată. Tot ce fac aceste personaje obligate prin forța lucrurilor la un repaos prelungit e să-și plimbe la lumina zilei, țopăind din baltă în baltă, obsesiile. Iar multe dintre ele sunt legate de trecut. Astfel încât tema calamității naturale e inundată treptat de cea a memoriei și a destinului comunitar. Centrală rămâne sugestia, refăcută din atâtea unghiuri de prozator, că această breșă în evoluția normală a lucrurilor provoacă, în paralel cu destinele personale, un soi de bizară autoreflexivitate colectivă. Mai mult, există indicii că locuitorii înșiși provoacă sau încurajează mai mult sau mai puțin conștient o asemenea autarhie (de aici și micile oaze de idilic): “Când te gândești că oamenii își doresc deseori, în secret, să aibă genul acesta de autonomie, adică puțină izolare, ideea fiind că toate relele vin dinafară, nu înțeleg de ce satul trebuie să aibă obligații față de raion, față de regiune, și până la urmă față de restul lumii, când din afară nu le vine practic nimic bun”. Ies la iveală, din întoarcerea acestei lumi asupra ei înseși – istoriile trecutului se ramifică pe măsură ce avansăm în narațiune și cu fiecare capitol parcurs, romanul lui Alexandru Vlad câștigă încă un strat în profunzime – nu atât lucruri neștiute, cât mai degrabă fapte bine îngropate în memoria comunitară. În satul din “Ploile amare” “nu există secrete ale persoanelor, ci secrete ale comunităților”, ni se spune la un moment dat. Punct în care, dintr-o poveste cu valențe stihiale, romanul lui Alexandru Vlad se transformă deopotrivă într-o narațiune polițistă și într-o parabolă politică.
Nu întâmplător, outsiderii comunității, tehnicianul Kat, dar mai ales tânărul învățător Pompiliu (reflector și proaspăt “inițiat” în tainele acestei lumi) pornesc fiecare într-o aventură proprie pe calea descifrării trecutului. Bucățile puse cap la cap prin mărturisirile lui Toma Buric sau Brodea, dar și prin descoperirile finale, fac din “Ploile amare” unul dintre cele mai frumoase romane despre anii ’50 scrise vreodată la noi, fără a fi totuși un roman propriu-zis al “obsedantului deceniu”. Proza lui Alexandru Vlad n-are nimic din încrâncenarea morală a ficțiunilor specifice dezghețului politic. Dimpotrivă. De remarcat peste tot că trama ideologică, fără a fi vreo clipă minimalizată, e înghițită de adevărurile așa-zis general-valabile ale vieții. Evenimentele din urmă cu două decenii (colectivizarea, cenzura și arestarea preoților, închisoarea) se înscriu firesc în registrul mai larg al unor povești despre pasiuni și crime, mult amplificate, ce-i drept, de imaginația localnicilor. Frumoasa Anca – o altă Remedios din “Un veac de singurătate”, tulburătoare chiar moartă în imaginația tânărului Pompiliu – agită instinctele satului până într-atât, încât pune în pericol însăși colectivizarea.
Distanța temporală, fantasticul, oniricul (fapte și scene din trecut populează mai mereu visele personajelor) sau doar zvonistica rurală pun în surdină teribilele evenimente politice sau sociale, integrându-le cât se poate de firesc – fără impulsuri didactice, adică, dar și fără intenții minimalizatoare – în istoria comunității. Cu atât mai dramatică se dovedește prezența promotorilor colectivizării în sat, cu cât ea îi bulversează nu doar ordinea așa-zicând instituțională, ci și logica…erotică. Atent condusă, prin episoade răsfirate gradat de-a lungul întregului roman, e disputa bărbaților satului asupra Ancăi. Iar povestea de dragoste dintre tânăra femeie și Făt-Frumos-ul captiv în pielea unui preot – nimeni altul decât brigadierul Brodea înainte de închisoarea politică – e o adevărată bijuterie narativă. Ca în ficțiunile amoroase clasice, pasiunea e amplificată la fiecare pas de interdicție. Însă câtă culoare a amănuntului, cât rafinament al scenariului în această poveste a “patimilor împotriva firii și împotriva lui Dumnezeu”. De o “frumusețe insinuantă” în ochii privitorului, Anca îl vizitează pe tânărul preot ascuns de autorități deghizată în haine monahale: “Venea la mine încheiată până la gât, cu o basma, cu haine lungi, ca o călugăriță. Să-mi demonstreze că putea fi ca și mine dacă trebuia”. Ceea ce nu face, desigur, decât să ridice la pătrat intensitatea ispitei, angajându-i pe cei doi într-un joc erotic pe viață și pe moarte.
Scăldarea permanentă a ideologicului în existențial transformă romanul lui Alexandru Vlad într-o excelentă parabolă politică. Președintele gospodăriei agricole, șeful de facto al comunității, e și cel mai complex personaj din “Ploile amare”. Din fost erou al luptei socialiste la scară națională, Alexandru devine un apărător destul de ambiguu al comunității în fața abuzurilor comuniste. Nevoia de a-și proteja consătenii de excesele de la Centru se transformă tot mai mult într-un izolaționism dictatorial. Stăpân peste gafele și slăbiciunile subalternilor (salvați în momente-cheie de violențele Sistemului), Alexandru întrupează figura ambiguă a mântuitorului vinovat. E greu să nu citești aici printre rânduri, chiar dacă Vlad are prudența de a nu ieși propriu-zis în decorul propriei lumi romanești, o aluzie la contradicția ceaușistă (niciodată transpusă atât de viu într-o psihologie) între protecționismul naționalist și impulsurile autarhice. Mai ales că – și aici, Vlad dă într-adevăr o lovitură de maestru al prozei – inexplicabilele inundații, înfățișate până acum ca intervenții supranaturale, se dovedesc a fi fost provocate și întreținute de decizii cât se poate de umane și de politice ale Președintelui. Moment în care devine evident că povestea cu iz fantastic a lui Alexandru Vlad se transformă într-o utopie întoarsă a totalitarismului. Tehnicianul Kat, medicul Dănilă, dar și tânărul Pompiliu încep să descopere treptat că izolarea provocată de inundații e menținută prin voința unui conducător paranoic. Cei trei găsesc căi de ieșire, revelând drept artificial ceea ce era privit din interior drept natural. E, în fond, modalitatea tipică de “trezire” de sub influența oricărei ideologii dominante.
Poate că tocmai insistența asupra atâtor paliere și modalități stilistice va nedumeri cititorul. Cum se împacă un roman al calamităților naturale cu o poveste erotică sau cu o parabolă politică, cum fuzionează fără sesizabile treceri de nivel registrul realist cu cel fabulos sau oniric? Merită însă subliniat că reușita “Ploilor amare” constă în cuprinderea tuturor acestor direcții (un “roman total”, observă corect și Carmen Mușat) fără ca vreuna să sune fals sau s-o agreseze pe cealaltă. Un secret pe care, de ce să n-o recunoaștem deschis, doar prozatorii de proporții îl dețin.
Alexandru Vlad, “Ploile amare”, Editura Charmides, Bistrița, 2011, 448 p.