De la primul apel,
mă afund gri,
în focul razelor de dimineață.
Griul meu e mai vechi decât oricare târg dimprejur,
dar nu antic,
știind că la Dumnezeu un secol face cât o clipită,
dar așa-mi apare pe ochiul inimii mele.
Ies de acolo îmbăiat,
ca privirea unui punc de țâță
înfășurat în aureola îngerului păzitor.
De afară se aud zgomote de oase,
tropotind pe trotuare
și mă scobor în urechea internă să-mi fac rugăciunile,
adunate din norii cei mai firavi.
Cred că aș putea scrie o carte cu norii aceștia,
dar ei se varsă mereu în oameni…