Recent, într-o emisiune dedicată Pr. Sofian Boghiu, realizată de postul Trinitas TV, al Patriarhiei BOR, am auzit aceeași inexactitate rostită de această dată de un monah al Antimului care încă viețuiește acolo și pe care-l stimez. Este cu totul regretabil că despre Rugul Aprins se vorbește cu atâta lejeritate, pe care nu au avut-o participanții direcți. Aceștia au știut să îmbine fericit aplecarea spre cultura de cea mai amplă respirație cu ruga isihastă și trăirea adâncă a creștinismului ortodox.
Conform dicționarului, noțiunea de cenaclu este foarte clară: este întâlnirea periodică a unor oameni cu preocupări artistice. Cum multă lume nu are proprietatea termenilor, iată și eticheta de cenaclu lipită de întâlnirile din anii 1945-1948 ale grupului de la Antim intitulat Rugul Aprins al Maicii Domnului!
Să nu ne facem iluzii prea mari, greșeala este reiterată de multă lume. Inclusiv Pr. Vasile Vasilachi, starețul din acele timpuri, vorbește în amintirile sale despre „cercul literar-cultural” de la Mănăstirea Antim – mergând, probabil, în siajul unui prim grup care se instalase acolo, intitulat „Duh și slovă”, cu mai pregnante aplecări spre viața de cenaclu, chiar dacă membrii săi, insuficient coagulați, inclusiv din lipsa unei reale comuniuni, erau de talia unui Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Paul Sterian etc. Dar chiar Sfinția Sa se contrazice, în propriile-i mărturii: majoritatea conferențiarilor de la întâlnirile Rugului Aprins vorbeau aproape exclusiv despre mistica creștină!
Personal, nu cred că ideea Rugului Aprins a apărut la un moment anume, ci pe parcurs. Indubitabil, animatorul a fost poetul și jurnalistul Sandu Tudor – personalitate pe nedrept neglijată a interbelicului românesc. Cercul său de prieteni s-a structurat încet-încet, preponderent în jurul căutării de ordin spiritual. Bucureștiul interbelic era precum un sat mai mare: marile figuri intelectuale și spirituale se cunoșteau, aveau relații personale civilizate, chiar dacă uneori polemizau în presă.
Un prim pas concret a fost făcut în anul 1943, atunci când, la invitația Mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea – la rândul său o importantă figură a Bisericii, om de o rafinată cultură –, în luna august, au ajuns la Cernăuți câteva personalități care urmau să conferențieze, să mediteze împreună timp de o săptămănă pe tema misticii creștine. Aceștia erau Pr. Nicolae M. Popescu, Pr. Benedict Ghiuș, Anton Dumitriu, Constantin Noica, Alexandru Elian, H. H. Stahl, Alexandru Mironescu și Sandu Tudor.
Începând chiar din ianuarie 1945, Sandu Tudor intră în comitetul care își propusese restaurarea Mănăstirii Antim. Tot în 1945, Sandu Tudor decide să se retragă ca frate la Mănăstirea Antim unde va locui în clopotniță. Aici își va aduce legendara sa bibliotecă. Prietenii săi de suflet îl vizitau adesea astfel încât, urmare a altor întâlniri de ordin cultural care se desfășurau acolo, ideea conferințelor săptămânale pe tema misticii creștine apare firesc. Marea lor șansa este că în Duminica Rusaliilor din anul 1945 îl descoperă la Mănăstirea Cernica, prin intermediul Pr. Nicodim Bujor, pe Pr. Ioan Kulâghin (numit și Ioan cel Străin), aflat deja în România din decembrie 1943, fiind adăpostit aici împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului de furia bolșevismului rusesc de pe urma căruia deja pătimiseră. De la acest părinte rus, trăitor cândva la celebra Mănăstire Optina, aveau să afle multe din tainele rugăciunii neîncetate și ale isihasmului….
În februarie 1946 un grup format din Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Gheorghe Dabija, Anton Dumitriu, Paul Sterian, ajutați de starețului Mănăstirii, Pr. Vasile Vasilachi, fac o cerere înaintată Patriarhului Nicodim prin care solicită binecuvântarea pentru funcționarea grupului „Rugul Aprins al Maicii Domnului”.
Faptul că la conferințele Rugului Aprins participau și luau cuvântul importante personalități ale culturii laice laolaltă cu clerici de un ridicat nivel intelectual îi conferă acestui grup un caracter de unicat în ortodoxie. Iată câteva nume dintre cei care participau în mod curent la întîlnirile de la Antim: Sandu Tudor, Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Olga Greceanu, Ștefan Todirașcu, Paul Constantinescu, Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Elian, Alexandru Duțu, Gheorghe Dabija ori Paul Sterian, dar și clerici precum Pr. Vasile Vasilachi, Pr. Benedict Ghiuș, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Dumitru Stăniloae, Pr. Petroniu Tănase, Pr. Roman Braga, Pr. Andrei Scrima, Pr. Felix Dubneac, Pr. Antonie Plămădeală, Pr. Adrian Făgețean.
Scopul acestor întâlniri era strict spiritual – nu poate fi asimilat unui cenaclu! – și apoi cultural, nicidecum politic. Factorul coagulant a fost căutarea mistică ortodoxă. Putem conveni însă că un om cu o intensă viață spirituală, conștient asumată, ajunge în timp la o anume luciditate – ceea ce atrage și implicații politice. Astfel de oameni nu pot fi manipulați cu ușurință, au capacitatea de a sesiza minciuna unui sistem politic precum cel comunist.
În realitate, la Mănăstirea Antim din București gruparea care avea să poarte numele Rugul Aprins a dat naștere unui fenomen unic în ortodoxie, tocmai pentru că nu era numai cenaclu literar-cultural. Era și cenaclu, dar a fost – și este încă ! – mai mult decât atât. Tocmai pentru că Rugul Aprins își propusese și realizase o „rețetă” nemaiîntâlnită până atunci: religie, cultură, știință – toate având ca liant nevăzut mistica isihastă și trăirea creștinismului ortodox. Or fi fost și personaje care mergeau ca la un cenaclu acolo. Aș putea da și exemple, dar nu este cazul acum.
Cercul intim, esențial, „nucleul greu” al Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim avea ca factor coagulant aplecarea spre rugăciunea isihastă. Aceasta ar fi de dorit să înțeleagă cei care se grăbesc a vorbi despre un fapt al ortodoxiei atât de interesant cultural, dar atât de grav în realitatea sa profundă.