A aparut recent un album Igloo intitulat Kombinat. Ruine industriale ale Epocii de Aur, cu o prefata de Bruno Andresoiu, texte de Augustin Ioan, Anca Nicoleta Otoiu, Liviu Chelcea, Gabriel Simion si admirabile fotografii de Cibinus (Serban Bonciocat). Un album dedicat “ruinelor modernitatii neasumate” (Augustin Ioan).
Volumul aduce in discutie un subiect arzator si de multe ori dezbatut, fara vreo finalitate, in perioada postdecembrista: ce se intampla/ce facem cu mamutii industriali abandonati? Calarasi, Babadag, Valea Calugareasca, Copsa Mica, Zlatna, Calan, Hunedoara sunt cateva nume care starnesc fiori – pentru ca toate se refera la o realitate careia autoritatile n-au stiut si nu stiu sa-i faca fata, par s-o ignore/eludeze, in timp ce motivul real este acela ca sunt depasite – si care creeaza cumplite probleme pe mari intinderi geografice. Este vorba despre siturile industriale in ruina. Am numit numai cateva, sunt mult mai multe, in care dezastrul poate ca n-a atins asemenea dimensiuni.
Toate fostele platforme industriale au o seama de caracteristici comune: sunt amplasamente neinspirate ale unei industrializari fortate; cunosc o degradare irecuperabila; sunt imaginea teribila a agoniei la nivel de tara si a intarzierii modernizarii.
Nu despre cum s-a ajuns aici discutam acum. Aproape nimic nu mai poate fi readus la viata, iar oamenilor care traiesc prin preajma, condamnati la saracie si disperare, nu li se mai poate promite nimic. Pamanturile din jur sunt irecuperabile din cauza poluarii, imaginile fostelor “mandrii” socialiste sunt deplorabile: ziduri franjurate, holde de steril, munti de beton inutilizabil, plansee ciuruite, furnale intr-o rana, pasarele frante, benzi transportoare intepenite, totul e o lume fantomatica, a mortilor mai degraba. Printre ele, se strecoara cete pregatite sa recupereze, cu riscul vietii, ce inca nu s-a vandut.
Dar idei tot ar mai fi.
In urma cu mai multi ani, la Calarasi fusese avansat un ingenios proiect cultural: parti metalice din combinatul demolat sa fie reamplasate in oras, ca opere de arta. Cativa nostalgici (care aveau si putere politica) au respins ideea pe motiv ca ar fi pangarit “efortul eroic al clasei muncitoare”… Intre timp, autorul ideii, un poet visator, a murit intr-un accident de masina, iar proiectul a fost abandonat. Nu stiu sa mai fi cutezat cineva pana acum sa aiba vreo initiativa.
Arhitectii spun ca, in functie de amplasare, de marime, de stadiul degradarii, siturile ruinei industriale ar putea fi recuperate pentru turismul cultural sau industrial; sau in scopuri sociale; sau pentru activitati economice (spatii de depozitare, centre comerciale, ateliere pentru artisti); sau ca spatii de concerte. In toate aceste situatii, ar fi nevoie nu numai de fonduri, ci si de depasirea unor obtuzitati, de invingerea unor mentalitati, de acceptarea ideii ca dezindustrializarea e un proces prin care poate trece orice regiune in drumul ei spre o economie a serviciilor si a informatiei. Ar castiga toata lumea. Dar sunt prea putine semnale de innoire si prea putine semne ca mesajele sunt percepute…