Când, la 1941, G. Călinescu își încheia
monumentala Istorie a literaturii române… cu un capitol
dedicat Specificului național, lucrul putea stârni rumori
nescontate de autor, datorate prejudecăților unora conform cărora
literatura, izolată într-un ascetic turn de fildeș, își trage
esența din sublima gratuitate căreia îi dă glas, neavând
posibilitatea de a da în vileag spiritualitatea unei colectivități,
în cotele sale specifice. În plus, să nu uităm, sinteza a apărut
într-un context tulbure din punct de vedere politic, în care ideea
specificului național era filtrată prin numeroase site polizice,
manipulată și întoarsă către rigoarea propagandei. În orice caz,
rămâne ideea că literatura națională este capabilă să ofere
imaginea coerentă, poate cea mai coerentă a profilului spiritual al
unui popor, demonstrația capacității sale de creație etc.
Demersul călinescian, deși fertil în sine însuși, nu a fost
continuat decât în mod fatalmente izolat și, de cele mai multe ori,
în scopuri ideologice, căci, știm prea bine astăzi, în timpul
comunismului imaginea despre sine era când deturnată către eterna
prietenie cu poporul rus, când grobian cosmetizată în direcția unui
naționalism împins până la limita ridicolului. Abia în anii ’90 ai
trecutului veac imagologia a revenit în prim plan, reînnodând
discursul filosofic, psihologic, sociologic din perioada
interbelică. Problema este, însă, alta: în ce măsură putem încropi,
parcurgând o literatură în diacronia sa și cumulând date istorice
care țin de contextul întotdeauna necesar înțelegerii mereu
prezentei armături ideologice a discursului literar, un portret cât
de cât coerent al străinului? Iată o chestiune care depășește
domeniul criticii literare, înscriindu-se cumva în cel, mult mai
larg, al studiilor culturale, al analizei mentalităților etc.: este
capabilă literatura să dea seama de tribulațiile unor raporturi nu
întotdeauna idilice pe care un popor le are cu celălalt,
indiferent de ipostaza în care acesta apare? Un subiect pe care,
din păcate, prea puțini au cutezat să îl atace, căci domeniul
imagologiei presupune capcanele sale și, în plus, pretinde un
studiu extins, nepermițând o izolare comodă a discursului literar,
o evaluare strict estetică a aceastuia.
La o asemnea corvoadă s-a înhămat, cunoscând probabil
riscurile pe care și le asumă, Leonte Ivanov (foto), autor al unui
excelent studiu numit Imaginea rusului și a Rusiei în literatura
română. 1840-1948, apărut în 2004 într-o elegantă prezentare
asigurată de editura Cartier din Chișinău. Realizarea este cu atât
mai demnă de laudă cu cât ea nu vine pe o filieră îngroșată,
accentuată în cultura noastră: din câte știu, încercări similare
aparțin unor Andrei Oișteanu, care extinde, însă, domeniul de
cercetare, în Imaginea evreului în cultura română. Studiu de
imagologie în context est-central european sau Klaus Heitmann,
care ar fi putut oferi un model prin studiul său tradus în anii ’90
și la noi, Imaginea românilor în spațiul lingvistic german.
1775-1918, dar și în acest caz ținta este una cu mult mai
corpolentă. Evident, tot e ceva decât nimic, numai că, în ciuda
precautelor precizări de preludiu ale autorului, nu cred că
demersul său îl reia pe cel al celor mai înainte citați, întrucât
una e să urmărești o problemă de mentalitate într-un câmp vast cum
este o arie lingvistică sau domeniul cultural al unui popor și alta
este să cauți a decela reprezentarea străinului pe solul
literaturii, întotdeauna mai nuanțată, mereu bucuroasă să recurgă
la eufemism etc. Intervalul pe care cercetătorul l-a ales drept
obiect de studiu nu este nici el aleatoriu, căci cele două limite
cuprind perioada în care se poate vorbi, într-adevăr, de
reprezentări pertinente ale megieșilor răsăriteni: înainte de
secolul al XIX-lea “moscalii” nu constituiau principala amenințare,
prin urmare nici puținii cărurari pe care i-am avut nu s-au ostenit
peste măsură a le închega un portret coerent. Excepțiile, cîte
sunt, nu depășesc interese documentare (Nicolae Milescu) sau simple
accente cârcotașe (Ion Neculce, care, jucând cartea propriei
dezvinovățiri, îi numește eliptic, în letopisețul său cu iz
autobiografic, “norod greu și cumplit” sau, paradoxal, “oameni
foarte necredincioși”). După 1948 de o reprezentare propriu-zisă nu
mai poate fi vorba nicidecum, căci, știm cu toții, lumina venea
musai de la răsărit, și asta nu datorită mișcării de rotație, ci
întrucât sub oblăduirea lui Stalin poporul rus devenise aducător de
libertate, iar literatura se transformase într-o eficace tribună de
la care ideologia sovietică era diseminată nu întotdeauna la modul
cel mai elegant. O analiză mai amănunțită a fenomenului ar fi
depășit interesul literar și ar fi pășit decis pe terenul complex
al ideologiei, căreia i se subscrie, în amplă proporție, cam toată
producția pseudoliterară din obsedantul deceniu.
Înainte de a purcede propriu-zis la studierea arealului
literar anunțat în titlu, Leonte Ivanov își ia precauția de a
lămuri cât se poate de benefic termenii discuției, deslușind
succint, dar precis aspecte ce țin de imagologie, pe urma unor
clasici ai domeniului, cum ar fi Hermann Keyserling, autorul
celebrei și tardiv tradusei la noi Analize spectrale a
Europei. Evident, pentru închegarea unui profil cât mai
obiectiv al unui anumit popor, mai multe tipuri de imagini trebuie
să conclucreze: auto-imaginea (cum se vede un popor pe sine
însuși), hetero-imaginea (cum îl văd alte popoare) și imaginea
eternă, care, “virtuală, ar constitui imaginea în sine“. La
acestea autorul mai adaugă un set de alte trei tipuri de imagine
(stereotipul, imaginea-nume și imaginea lingvistică), lămurind
terminologia de care va face uz pe parcursul cercetării. Este,
cred, binevenit un astfel de procedeu minuțios, căci nu se putea
izola reprezentarea autohtonă a rusului fără o raportare a acesteia
la celelalte modalități de contemplare a unui fenomen mult mai
complex decât unvocitatea ar fi putut-o indica. Astfel, diferite
ipostaze sunt mereu puse în oglindă, căci tocmai diferențele
reprezintă pâinea comparatistului, cele care îi permit să tragă
concluziile cele mai interesante. De aceea, o primă secțiune a
cărții tocmai de aceste aspecte se ocupă, țintind și reușind să
sintetizeze ceea ce ar ține de Caracterul rus și, apoi, ca
replici, Rușii și cultura rusă ca imagine europeană, trecând
în revistă, la modul analitic, miturile în care rușilor le-a
plăcut, la modul utopic, uneori, să creadă (în genul “Moscova – a
treia Romă”, ideea Eurasiei ș.a.m.d.).
Asigurându-și, astfel, buna orientare a azimutului, autorul
trece la observarea cronocligă, sistematică a unor atitudini tipic
românești față Rusia și sufletul slav, tranșând de la bun început
tonul discuțiilor: “Această <<nepricepere>> în a prinde
sufletul rusesc este aproape generală la noi. Rusia aici sau nu a
fost înțeleasă, și a trezit teamă, sau a fost percepută mediat,
prin intermediul unor imagini mitizate, nu întotdeauna relevante.”
Aceeași cecitate de percepție, specifică, din păcate, în varii
epoci pe tărâm autohton, este just notată o pagină mai departe,
restul studiuluii având menirea de a exemplifica teza pilon,
nelipsindu-se de tăioase remarci care împrumută din când în când
discursul oblic al ironiei: “Culturile mici par să nu le recepteze
pe cele mai mari decât de pe poziții de adversitate, poate și din
cauza pericolului asimilării ce le paște. Chiar dacă relațiile
Rusiei cu spațiul românesc au fost mult mai complexe, mentalitatea
colectivă pare să fi reținut doar aspectele negative, cele care-i
reprezintă pe ruși în calitate de <<iremediabilă brută
asiată>>. Din păcate, o asemenea receptare este operantă și
în clipa de față.” Cenzuratul roman al lui Gib I. Mihăescu este
analizat din această perspectivă și, după ce i se pun pe tapet
tarele stilistice și compoziționale, negându-se pertinent, aș
spune, considerarea sa drept capodoperă, concluzia cade decis,
considerându-se că autorul a lucrat cu un anumit construct
cultural, nicidecum nu a oglindit o realitate concretă, ci s-a
limitat la a valorifica un spsțiu și o mentalitate imaginare,
mitice. Autorul, prin urmare, căzut pradă unor clișee ale epocii,
dorind, din motive de opțiuni politice să îngroașe tușele
caracterelor sale, “nu și-a înțeles personajul” sau, mai nuanțat
încă, “acesta din urmă s-a dezis de voința auctorială, a devenit de
sine stătător și amenința însăși opera: un Golem al
poeticii”.
Următoarele capitole ale volumului organizează, tematic,
diferite reprezentări literare ale spațiului rus, surprins de cele
mai multe ori nu în urma unei experiențe directe (singura, de fapt,
capabilă să ofere o imagine pertinentă asupra realității), cât mai
ales ca topos al nemărginirii, tărâm care abia atunci când
nu este cunoscut poate îndemna la romantică, dar falsificatoare
visare. Siberia, de pildă, așa cum este ea valorificată în
însemnările de călătorie ale spătarului Milescu, serbede și lipsite
de o implicare afectivă proprie unor asemenea scrieri, în câteva
poeme semnate de Alecsandri, Macedonski sau Ion Pillat, dar și
într-un fragment eminescian ce ar fi trebuit să întregească romanul
Geniu pustiu apare, în aceste reprezentări, mai curând
convențional, departe de coordonatele sale reale. Imensitatea
spațiului, însă, amintind de imaginarul scandinav, al ghețurilor
veșnice, nu putea să nu incite sufletul romantic al autorilor de
secol al XIX-lea, atrași atât de generozitatea pitorească a
locului, cât și de fascinația necunoscutului. Altfel, mai aproape
de concret sunt imaginile rezultate în urma unor autentice
descinderi în nesfârșita stepă rusă, numai că nici aici scrierile
nu se pot debarasa de poncifele preexistente voiajului propriu-zis.
Intrusul are, e drept, avantajul comparației, dar manifestă
și o anumită mefiență față de lumea în care pătrunde, nu tocmai
lipsit de prejudecăți. Însemnările de călătorie, cât ar fi ele de
obiective în intenție, nu se pot sustrage întru totul unei
inevitabile tendințe de a aluneca înspre imaginar, înspre ficțiune,
la urma urmelor. Homo viator arareori se mulțumește să
rămână un reporter, neînfrânându-și orgoliul autorlâcului, căutând,
în spațiul descoperit, justificări, confirmări ale propriilor
așteptări. Dacă mai adăugăm la toate acestea și faptul, judicios
observat de Leonte Ivanov, cum că românul nu s-a remarcat printr-un
special talent de călător, cu atât mai puțin în ceea ce privește
tărâmul estic (“Nu se poate vorbi nici de un miraj, de o fascinație
a Rusiei pentru călătorul român”), ajungem, o dată cu autorul
acestui studiu, la conclizia că însemnările de călătorie, puține și
ele, nu sunt în măsură să ofere o imagine corectă asupra Rusiei și
a civilizației sale. Nici Radu D. Rosetii, nici G. Costin-Vellea,
Ion Ionescu de la Brad, Ion Codru-Drăgușanu sau Zamfir C. Arbore
și, cu atât mai puțin Panait Istrati sau G. Călinescu (fideli, în
ciuda unor opinteli de circumstanță, ideii de bine comun, utopiei
comunismului, de fapt) nu reușesc să surprindă altceva decât
stereotipiile cu care veniseră, la pachet, de acasă sau, în
ultimele două cazuri, să falsifice, interesat, realitatea cruntă
sau, după caz, să demaște o altă ipostază, nefardată, a aceleiași
realități, însă în urma unor motivații străine de șablonul obișnuit
al genului. Uneori, condeiul criticului nu se abține de la unele
comentarii acide, îndreptățite, de bună seamă, dacă ținem cont de
contextul politic al vremii și de mofturile de domnișoară de
pension ale unor memorialiști: așa, de exemplu, Panait Istrati,
vizitând URSS-ul, cu un ochi mai curând binevoitor, profitând de
ospitalitatea interesată a gazdelor, se plânge, la un moment dat,
de inconfortul unei camere de hotel colcăind de pleoșnițe, în care
aștepta aprobarea de a vizita o închisoare bolșevică. Să-i dăm
legaătura autorului, pentru a se manifesta în tonalități
sarcastice, care nu trădează, însă, adevărul: “Prin contrast cu
cele trăite de <<politici>> în celulele fortăreței
insulare, prea marea atenție pe care Istrati o acordă odihnei
trupului ni se pare ridicolă. De fapt, poate că e mai bine că n-a
ajuns să viziteze închisoarea: cele văzute acolo i-ar fi produs cu
siguranță un și mai mare disconfort. Pe de altă parte, se știe ce
consecințe tragice asupra deținuților de la Solovki a avu vizita
lui Gorki din 1929. Scriitorul brăilean nu poate decât să le fie
recunoscător ingratelor insecte.” Pentru o dreaptă evaluare a
paginilor acestora de comentariu corect, mă simt dator, însă, să
reproduc concluzia capitolului, pentru a nu lăsa imporesia unei
mefiențe a criticului față de gestul în cele din urmă justițiar al
autorului Spovedaniei pentru învinși: după ce atrage atenția
că scriitorul franțuzit a aderat timpuriu “și pentru totdeauna la
mișcarea socialistă”, Leonte Ivanov nu pregetă, însă, să pună
punctul pe i și să observe, condescendent de astă dată, că “de
cameleonism, de nesinceritate (Panait Istrati – n.m. ) nu
poate fi acuzat: ar fi fost bine dacă și <<prietenii>>
săi francezi manifestau aceeași franchețe în opinie.” De cele mai
multe ori concluziile sunt juste, nu se alunecă în excese
interpretative, chiar dacă autorul cu greu se abține să nu
sancționeze, ironic dar meritat, anumite performanțe de sofistică
pusă în slujba unei ideologii în mod evident falsificatoare.
În fine, ultimele două capitole ale cărții se ocupă
îndeaproape, cu atenție la amănunte și contextualizând permanent,
de memorialistica lui Heliade Rădulescu, inamic declarat al Rusiei
și de doi autori basarabeni, Bogdan Petriceicu Hasdeu și D. C.
Moruzi. Exemplară pentru reacția românilor față de celălat,
față de străinul împreună cu care au fost uneori nevoiți să
conviețuiască este o aserțiune a savantului antijunimist, care,
prin determinarea sa xenofobă și antisemită dă glas unei atitudini
specifice, de fapt, întregii epoci. Tocmai de aceea reproducerea sa
aici este necesară și aproape că scutește de alte comentarii
adiacente: “Pe Evrei și pe Muscali, afirmă tranșant Hasdeu, eu nu-i
voiu cruța nici chiar pe patul de moarte, căci sunt elementele cele
mai periculoase pentru Români și pentru oricare altă naționalitate,
unii desnaționalizând, ceilalți cosmopolitizând, în fond totdeauna
Muscali și Evrei.” O declarație deloc edulcorată, care amintește de
accentele extremei drepte ce au pătat deceniul al patrulea din
secolul trecut. Dincolo, însă, de radicalitatea opiniei, realitatea
politică și economică a vremii explică, într-o nu suficientă totuși
măsură, reacția nedemocratică, de un naționalism strident, a
cărturarului.
Lectura cărții lui Leonte Ivanov este una cât se poate de
instructivă, deslușind multe din ițele încurcate ale unei
vecinătăți arareori pacifiste și demonstrând coerent faptul că
românii niciodată nu s-au obosit să-și înțeleagă pravoslavnicii
megieși, nicidecum să-i mai și iubească. În plus, lucrarea se
bucură de o frazare limpede, cât se poate de fluentă,
nerefuzându-și puseurile ludice care întrețin o bună dispoziție pe
care istoria dată în vileag nu ar justifica-o altfel. Sunt convins
că studiul comentat în paginile de față reprezintă un început de
drum, un reper la care cei care se vor încumeta să repete isparava
demnă de toată lauda a autorului nostru se vor raporta cu maxim
profit. Să fie într-un ceas bun, pentru că volumul de față
reprezintă, din câte știu, debutul editorial al autorului, unul
capabil, am convingerea, să consacre. Asta dacă vremurile i-or fi
prielnice.
BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ul
Constan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrul
Facult`]ii de Litere, Universitatea “Al.I. Cuza” din Ia[i. Doctor
în filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie
2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [i
eseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor
din Romånia; Premiul pentru debut al revistei “Convorbiri
literare”); Matei Vi[niec – un optzecist atipic (Premiul
pentru debut al “Ziarului de Ia[i”, nominalizat la Premiul pentru
debut al revistei “Romånia literar`”), Lecturi actuale. Pagini
despre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic`
al revistei “Ateneu”), Utopia negativ` în literatura romån`.
Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole în
diferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume,
antologii etc. Redactor al revistei “Paradigma”. Membru al Uniunii
Scriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur`
General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în
“Ziarul de Ia[i”. Colaborator la emisiunea “Convorbiri literare” a
Radio Ia[i, din 2006.