Ruxandra Cesereanu s-a născut în Cluj, la 17 august 1963. Este poetă, prozatoare, eseistă. A debutat cu poezie, în 1981, în revista Tribuna. A urmat cursurile Facultății de litere din Cluj, pe care a absolvit-o în 1985. În timpul facultății a fost redactor și s-a format la revista Echinox. Actualmente este conferențiar la catedra de Literatură Comparată a Facultății de Litere din Cluj. Face parte din stafful Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, în cadrul căruia a susținut ateliere de scriere creatoare în poezie și proză (2002-2012). De asemenea, este redactor-șef adjunct la revista de cultură Steaua. A publicat foarte multe cărți de poezie, proză, eseu.
– Stimată Doamnă, ați publicat de curând la Editura Polirom un „roman frescă” intitulat „Un singur cer deasupra lor”. Ne puteți spune pe scurt povestea acestui roman? Este cumva romanul despre care spuneați mai demult că îl lucrați de zece ani, la care v-au provocat studenții dvs, despre victime și călăi?
– Exact, este vorba despre romanul pe care l-am anunțat acum câțiva ani ca fiind în lucru. Și, de asemenea, ca fiind altceva decât am publicat până acum, ca prozatoare. Studenților mei de la Jurnalism și Litere din Cluj (promoțiile din anii 2003-2004-2005) le datorez acest roman, ei m-au stimulat să îl încep, m-au provocat să mă apuc de așa ceva, deși, inițial le-am spus că nu mi se potrivește. Până la urmă nu a ieșit doar un roman despre victime și călăi (prefer să îi numesc opresori pe aceștia din urmă, întrucât călăi, deși termenul este adecvat, sună tezist și demonstrativ), ci și despre oameni simpli, trăitori cu chiu cu vai în comunism.
– Prin urmare sunteți în continuare pasionată de povești, să le ascultați, să le spuneți…
– Nu mă voi sătura niciodată de povești, nici să le ascult, nici să le spun. De data aceasta, însă, nu am mai spus poveștile mele, ci ale altora. Este prima mea carte de proză în care nu mai este vorba și despre mine, ci exclusiv despre ceilalți, despre alții (fie ei cunoscuți sau necunoscuți, adaptați ficțional la romanul meu frescă despre comunismul românesc). Am fost, ca prozatoare, prin această carte, mai degrabă un raisonneur. Sau, să spunem, un autor care prelucrează ecouri, umbre, șoapte, reverberații.

– Ați afirmat odată că vă place să vă înfășurați „în fraze ca într-un cocon dantelat”. Ce fel de cărți ies din această migălire a prozei?
– „Coconul dantelat la frazei” este valabil pentru cărțile mele de proză fantastică și pentru autoficțiuni (a se vedea, de pildă, două dintre cărțile mele tipice, Nebulon – 2005 sau Tricephalos – 2002). În romanul meu de-acum, Un singur cer deasupra lor, am fost nevoită să îmi schimb registrul stilistic, anume, să fiu limpede, exactă, chiar seacă, uneori, fără barochismele din proza fantastică, fără întortocheri și labirinturi. Am mai folosit tropi, firește, dar rar și cu prudență narativă.
– Deși ați publicat multă ficțiune, mai sunt destui care vă receptează mai degrabă ca pe o cercetătoare a trecutului comunist. De ce credeți că se întâmplă asta? Au avut acele cărți un impact mai mare decât literatura?
– E dreptul fiecăruia să mă recepteze cum și cât dorește, nu am niciun argument să pun opreliști de receptare. Este evident că eseurile mele despre Gulag, despre decembrie 1989 sau despre mineriade și violențele lingvistice din România au interesat o categorie mai mare de cititori. Ele se și adresau unui public mai larg, interesat de istoria mentalitară a țării lor. Romanul de acum se adresează și el unui public la fel de larg, fie că este vorba de elevi, studenți, maturi, bărâni, de intelectuali sau alte categorii sociale. Dar Un singur cer deasupra lor a fost prefațat, parțial, deși în cu totul alt registru, de romanul meu publicat în 2010, Angelus (acolo, viața din postcomunism era înfățișată parabolic și fantast). Pentru mine, eseurile ocupă locul al treilea în ierarhia mea de priorități într-ale scrisului. Întrucât cred și simt că sunt în primul rând poetă și prozatoare. De-abia apoi eseistă. Dar asta este ceea ce cred eu. Dacă, însă, ar trebui să mi se pună o etichetă și ar trebui să mi se respecte dorința, corect ar fi să se priceapă că sunt și poetă-prozatoare, dar și eseistă. Iar aceste lucruri nu se opun și nu se contrazic.
– Îmbinați extrem de ușor cercetarea cu ficțiunea. E urmarea meseriei dvs de profesor sau o pasiune mai rar mărturisită?
– Nu le îmbin defel ușor. Activitatea mea academică este una (este dificilă și pretențioasă), iar scrisul meu (literatura) este altceva. Scrisul face parte din sângele meu, din carnea mea (scrisul ține de inimă, ca să zic așa), în vreme ce profesia mea de dascăl – mă provoacă și stimulează cerebral, mă ține în funcțiunea realității. Eseurile mele despre istoria României au fost scrise cu mintea la foc continuu. Poezia și proza mea sunt scrise, însă, dintr-un incendiu emoțional constant (ca să fiu metaforică, deși metaforele de acum sunt cam desuete, admit asta). Excepție este acest roman realist, Un singur cer deasupra lor, unde a trebuit să fiu foarte prudentă și să respect grila realității, construind personaje veridice și pe înțelesul tuturor. Cu istoria României nu mi-am permis să glumesc.
– Ați publicat eseu, proză și poezie. Care vă este mai aproape de suflet? În ce gen vă simțiți mai liberă și mai adevărată?
– În poezie simt că am un soi de killer instinct (am spus de nu știu câte ori asta de-a lungul anilor) și îmi asum acest lucru. În proză (fantastică și autoficțiune) mă simt o dantelăreasă și îmi place. Liberă sunt peste tot, atât cât poți fi liberă într-o țară care este încă patriarhală și misogină. Din păcate, la noi încă se face delimitarea între literatura scrisă de femei și cea scrisă de bărbați.
– Ați publicat cărți scrise împreună cu alți autori, îmi vin în minte cele de poezie semnate cu Andrei Codrescu și Marius Conkan. Cum este lucrul „la patru mâini”?
– Cum să fie altfel decât minunat, experimental, alter, emoțional, cerebral, intens, ludic, polemic și tot așa! Lista de calificative este deschisă.
– De ce credeți că se spune că poezia dvs este una violentă, agresivă, dacă nu mă înșel chiar dvs ați spus-o…
– Lucrurile inimii, ale sufletului și ale minții nu sunt chestiuni superficiale și de povestit în viața de zi cu zi. Toți avem pudori umane, ca făpturi sociale ce suntem. În poezie mă simt complet liberă să scriu ce simt și de ce simt așa. Nu mai depind de nimeni și de nimic acolo, în poezie. Poezia e rugăciunea mea de femeie și om, o rugăciune (auto)violentă, însă, ca să nu uit că sunt vie încă.