Oltea Șerban-Pârâu
De vorbă cu Ruxandra Donose
Editura Operei Naționale București
Minunat lucru să-și creeze marile instituții culturale câte o editură, cum se întâmplă cu Radioul național (Casa Radio, care face publice comorile păstrate în fonoteca sa) și Opera Națională Română. Această din urmă editură a lansat deja pe piață două remarcabile volume, unul semnat de Ioan Holender. Urmează cel de față, un enorm interviu, un dialog admirabil între o cântăreața iubită în întreaga lume și un un prestigios muzicolog și critic muzical. Vorbesc despre tot ce am vrea să știm, în opt capitole (tot atâtea interviuri luate de-a lungul a aproape un deceniu), de la copilărie la Conservator și apoi la culmile muziciii: Royal Opera House Covent Garden, English National Opera, Staatsoper Viena, Deutsche Oper, Berlin, San Francisco Opera, Philadelphia, Dallas, Paris, Munchen, Strasbourg. Despre roluri și spectacole de operă, concerte.
„Am ascultat-o de multe ori pe scene din țară sau din lume pe Ruxandra Donose – scrie Oltea Șerban-Pârâu –, am văzut cum domină scena cu un dramatism dozat cu siguranță și cum, la final, smulge uralele unei săli arhipline de un public care are întotdeauna termen de comparație. Cu o prezență scenică conectată la încărcătura rolului de la prima până la ultima secundă, Ruxandra Donose m-a făcut de fiecare dată să mă simt mândră că o cunosc.
M-am întrebat de curând din nou (deși până nu de mult credeam că știu) de ce acceptă cu atâta generozitate să vină să cânte în stagiunile din București și chiar din țară, pe onorarii adaptate forței financiare a instituțiilor românești care o invită și nu numai la Festivalul «Enescu», atunci când poate fi plătită… ca la Londra. Mi-am amintit atunci distanța pe care o resimt acești mari artiști născuți în România între admirația și uralele cu care sunt întâmpinați de publicul de acasă, între respectul multora dintre colegii de scenă din România, și rezerva cu care sunt priviți de unii dintre muzicienii orchestrelor noastre, care suspectează de fiecare dată existența unor motivații secrete, care lor nu le sunt accesibile, pentru astfel de prezențe remarcabile din punct de vedere artistic pe scenele din România.
Deși cu o agendă extrem de încărcată de obligații artistice de maximă expunere, Ruxandra Donose revine la București cât poate de des. Își dorește să lase în urmă discuri accesibile celor de lângă care a plecat și, deși are înregistrări pentru marile case de discuri ale lumii, se adaptează modului de lucru românesc, din dorința irepresibilă de a lăsa ceva publicului pe care îl iubește, pentru că vorbește limba în care ea continuă să viseze, deși limba în care vorbește acum cu familia nu mai este româna.
Am simțit nevoia de a împărtăși mai multora povestea care este viața și cariera Ruxandrei Donose, spusă pe larg, pe îndelete, dar cu fluența și căldura pe care trebuie să le aibă orice poveste a zilelor noastre care mai poate emoționa. Așa cum ea a intrat de fiecare dată în povestea rolurilor pe care le-a jucat, așa am încercat să conduc povestea pe care a istorisit-o singură, văzută acum prin filtrul maturității.
Povestea Ruxandrei Donose nu are nimic dramatic la o primă vedere, însă emoționează prin modul în care din ceea ce spune ea transpare acea luptă permanentă cu propriile limite.
Este o poveste unică în felul ei, în aceeași măsură în care este, de fapt, povestea fiecărui mare artist care, din momentul în care a semnat pactul cu arta sa, îi aparține într-o proporție covârșitoare.”
Volumul cuprinde și o substanțială parte (câteva zeci de pagini) de imagini color prelaute din arhiva personală a artistei, din arhivele unor teatre de operă și din arhiva lui Virgil Oprina (pentru concertele din România).
Citiți povestea unică a celei care declara „Opera nu va muri niciodată!”. O încântare.
Portretul artistei de J .Henry Fair