Sa ai un lucru al tau

Primul verb cu care se obisnuieste un prunc bajbaind printre lucruri nu este “a fi”, ci “a avea”. Inainte de propria-i existenta, de care devine constient mult mai tarziu, daca devine vreodata, ghemotocul de viata este preocupat de sentimentul posesiei.
Are grija sa-si marcheze teritoriul, obiectele care ii apartin, este alarmat de instrainarea acestora, ca si de navalirea intrusilor in spatiul pe care si l-a delimitat. Pe masura ce inainteaza in varsta, omul isi pastreaza in suflet si trup ritualul acesta de stabilire a granitelor si avutiei, care evolueaza subtil, dar nu il paraseste mai niciodata. Rar gasesti pe cate cineva nepasator la bunurile de mai mica ori mai mare importanta achizitionate in timp, imun la distrugeri si pierderi, surazator la paguba si dornic de absolut. Mai mult decat din idei si concepte, trecerea noastra prin lume este construita din caramida si mortar, din lemnul mobilierului si din carpele, mai ieftine ori mai scumpe, cu care ne acoperim goliciunea. Iar ce ne izbeste mai tare este, de cele mai multe ori, nu boala care ne macina, nu tristetea scurgerii timpului, nici macar batranetea – care le aduna pe toate -, cat pierderea agoniselii. Asa e, la urma urmei, firesc. Ce ramane in urma celor mai multi dintre noi sunt tocmai acoperisurile pe care le-am ridicat peste cativa stalpi, atat cat am putut si cat ne-am priceput. Cele sub care ne-am adapostit si sub care am visat cateodata.
Din cand in cand, natura se arata potrivnica insistentei cu care incercam sa ne duram o clipa a noastra, numai a noastra, in eternitate. Anul acesta, ca si anii trecuti, am vazut cum raspunde vremea la stradaniile noastre. Ca si anii trecuti, am vazut apele invalmasindu-se si maturand in cateva ceasuri cartiere, sate intregi. Oameni nevoiasi priveau cu deznadejde cum le inghit apele cam tot ce stransesera. Am vazut si cum raspund “vremurile” la necazul fara margini al omului. Ca de fiecare data, tot pagubasii au fost certati. Ba ca si-au facut case pe malul apelor, in loc sa le ascunda in creierii muntilor; ba ca si le-au construit din chirpici si nu din granit ori bazalt, sau macar din otel si sticla, asa cum se fac zgarie-norii cei trufasi din marile metropole; ba ca bocesc ca la mort, fac circ adica, in loc sa dea dovada de retinere si demnitate; ba ca isi ineaca amarul intr-un toi de tarie in loc sa ridice baraje.
Napastuiti de stihiile naturii, dojeniti de mai-marii zilei, oamenii erau sfatuiti de fapt sa se lepede curajos de ce fusese al lor si sa cerceteze mai filosofic sensul adanc al existentei. Sa-l lase deoparte pe rusinosul “a avea” si sa treaca molcom la “a fi”. Ca de-acolo nu ai ce pierde…