(final simfonic)
– Vă scriu dintr-o lume urâtă, urâtă: din vârstă
în vârstă ea a trecut la instinctul de supraviețuire,
un cer orb, o limbă mută și trupuri scuipate
anunță intrarea păcatului în Cetate,
să fugim pe marea de alcool,
să fugim
… vă scriu dintr-un om urât,
numele lui nu mai este rugăciune,
trece pe stradă urâțenia lui și tu te simți
cuțit și îi decupezi locul în peisaj:
abandon, depresie și teama era cel rănit
de o margine a tăcerii,
să fugim
… trece pe stradă frigul din anul cu două ierni
și tu vezi o margine de mamă: ai fost frigul ei
și câtă uitare peste uitare,
și câte zile și nopți moarte:
să fugim pe marea de alcool,
să fugim cât mai departe
… prin găurile din somn tu te uiți după corăbii
și dacă în zare se vede un catarg, tu crezi
că este scheletul lunii?
o, câte fragmente de viață depărtându-se
și câtă taină la mese, și câte inimi așteptând,
și cât pământ fără Dumnezeu,
și cât cer fără oameni,
e timpul…
… s-au adunat faptele, să fugim,
atât de mult le lipsește nașterea, să fugim,
s-au adunat apele: să fugim pe marea de alcool,
să fugim, să fugim.