Sa-i tinem pumnii lui Donald!

Saritor ca un copil smecher, rasfatat si obraznic, care a inteles ca a sarit putin peste ponei si ca risca sa fie deposedat de el, Donald Rumsfeld a plecat la Bagdad. Nu, nu ca sa arunce apa peste foc, asa cum a invatat el la cercetasi, ci ca sa dea un exemplu de conduita si de moralitate soldatilor si gardienilor americani de la inchisoarea Abu Ghraib. Acolo unde s-au produs evenimentele imortalizate zilele acestea in presa din toata lumea: detinuti irakieni torturati, umiliti, agresati sexual. Secretarul american al apararii incearca sa-si netezeasca putin costumul sifonat, speriat – dar nu prea tare- de tot mai desele chemari la demitere. Probabil ca presedintele i-a batut fin obrajorul : “Mai, ratusca mica, nu ma face de ras tocmai in campanie electorala. Tu stii ca noi te iubim si n-am vrea sa-ti luam soldateii facuti cadou acu’ patru ani. Du-te acolo, ratoieste-te putin la ei si hai acasa, ca avem treaba.” Asa ca, dl Rumsfeld – pupat simbolurile democratiei, hopa sus in avion, plecat Bagdad. De unde se va intoarce insa exact cum s-a dus: in mijlocul unui scandal care tinde sa ia proportii, avand in vedere ca mai exista niste fotografii si inregistrari, mai socante decat cele pe care le-am vazut deja si care urmeaza sa fie publicate. Poate sa se dea peste cap domnul Rumsfeld, raul a fost facut: si in Irak, si in restul lumii si in SUA. Interesant va fi de vazut cu cata putere isi mai poate sustine administratia americana planurile de democratizare a Irakului. Cat vor mai cantari valorile occidentale in ochii unei natiuni a priori sceptice pe aceasta tema. Cata apa la moara li s-a dat acum islamistilor, anti-americanilor, teroristilor, rebelilor! Chiar daca administratia sustine contrariul, e greu sa convingi ca torturile si umilintele din inchisoarea Abu Ghraib sunt accidente si nu politica de stat, cazuri izolate si nu o strategie de umilire a unei natiuni mandre de trecutul sau, de catre o alta nascuta acum cateva secole. Ideea exista in Orientul Mijlociu, a stat la baza fundamentalismului islamic, in anii 50, si nu astepta decat un pretext ca sa prinda radacini chiar si in creierul indecisilor. Generalul Antonio Taguba si-a pus la bataie credibilitatea pentru a exonera administratia americana de orice vina legata de dezastrul de la Abu Ghraib. Concluzia lui – responsabilitatea apartine doar comandantilor si militarilor brigazii care asigura paza puscariei – isi pierde valoarea in fata unor intrebari fara raspuns de ce a fost numit sef la Abu Ghraib un general care s-a ocupat de inchisoarea din Guantanamo Bay, unde, se stie, s-au inregistrat abuzuri impotriva detinutilor? De ce pana acum nu e clar cine raspunde de detinutii irakieni – politia militara americana sau serviciul de informatii al armatei? Iar pentru haosul din Irak, care a deschis calea unor astfel de manifestari de ura, tot brigada cu pricina e de vina? E totusi putin probabil ca, daca nu ar fi simtit ca au mana libera, militarii americani sa fi zambit fotogenic la camera in timp ce calareau maldare de irakieni goi pusca. Scandalul e urmarea politicii dezastruoase a presedintelui Bush care, priceput cum il stim, a crezut ca o armata puternica si dotata cu echipament SF e de ajuns ca sa impuna respect. Contagioasa, aroganta lui Bush s-a transmis si militarilor sai. Combinata cu lipsa unei strategii de pacificare a Irakului, aceasta aroganta a nascut monstri. I-am vazut cu totii in poze si probabil ca nu putini s-au intrebat – daca cea mai puternica armata a lumii isi tortureaza cu atata imaginatie prizonierii de razboi, oare n-ar fi mai bine sa ne aparam singuri atunci cand vom avea nevoie? Asociata in imagine cu administratia Bush, Europa risca sa-si piarda si ea influenta in Orientul Mijlociu, daca nu va gasi rapid metode alternative de aparare si interventie in zone de conflict. Cat despre Donald Rumsfeld, probabil ca acum isi macina creierul sa inteleaga cine il sapa, pentru ca dusmani, slava Domnului, a stiut sa-si faca peste tot – si la CIA, si la Pentagon, si la Departamentul de Stat. In mod evident, cineva suparat rau a vrut sa-l vada plecat, dar se pare ca mai avem de asteptat. Se stie ca seful lui, dl. Bush, isi apara colaboratorii cu aceeasi inconstienta cu care face politica externa, iar demiterea lui Rumsfeld ar echivala cu a recunoaste public ca operatiunea din Irak merge prost. Asa ca presedintele a iesit saptamana trecuta la rampa, ca sa-l laude: “e un superb sef al Departamentului Apararii” . Ceea ce i-ar putea aduce o superba infrangere in alegerile din noiembrie. Sa-i tinem, deci, pumnii lui Rumsfeld sa ramana in post la fel de incompetent ca si pana acum. Poate electoratul ii va lua grauntele obraznicului Donald (si, implicit, sefului sau), iar America va fi iar ce-a fost, si mai mult decat atat.