Cuplul de artisti plastici Vasile Gorduz – Silvia Radu este binecuvantat de Dumnezeu. Din tot ceea ce fac, din tot ce spun si gandesc, ei emana o religiozitate pura, linistita, aproape primara. Ceea ce urmeaza – confesiuni in adevaratul inteles al cuvantului – marturiseste acest fapt. In tacerea aproape rurala a curtii imobilului din strada Pangrati nr. 29B, trecand, pe rand, prin cele doua ateliere ale artistilor, am inregistrat relatarile care urmeaza nu la capatul unei discutii in trei (asa cum intentionasem), ci cu fiecare in parte, ca intr-o spovedanie din care lipsesc si orgoliul, si trufia. In acest episod, Silvia Radu. (Marcela Gheorghiu)
Darul de a vedea
Ma mira intotdeauna locul pe care mi se spune ca l-am castigat in arta si incerc sa fac tot ce imi sta in putinta spre a-l merita. In arta, ca si in induhovnicire, ceea ce ti s-a dat nu ti se mai poate lua. In Sfanta Evanghelie, Mantuitorul ii spune Martei: “Marto, Marto, te caznesti si faci multe, dar Maria partea cea buna si-a ales-o”. Asadar partea buna ce ti s-a dat nu ti se mai poate lua si mi se pare minunat faptul ca incerci sa faci ceva pentru Dumnezeu si pentru oameni. De fapt, acesta este artistul. In momentul in care incerci sa faci ceva din iubire de Dumnezeu si din iubire de oameni, poti sa fi sigur ca nu ai gresit drumul, caci, daca te calauzesti dupa aceste doua principii, e limpede ca iti cladesti casa pe piatra si nu pe valuri de nisip.
Un august in flacari
Am avut sansa sa copilaresc in zona manastirilor din Moldova. Tatal meu era profesor de matematica, la fel ca mama, dar ea nu a profesat decat mai tarziu, pentru ca nu avea nevoie. Pe vremea aceea, femeia statea acasa si se ingrijea de copii. In 1935, cand m-am nascut eu, tatal meu era profesor de matematica la Gaesti. Pentru ca lefurile de profesor erau mici, a participat la un concurs national pentru ocuparea unui post de administrator de spital si l-a castigat. A devenit administrator de spital la Piatra Neamt, un spital mare, foarte frumos, unul dintre cele mai moderne din tara pe vremea aceea. Cand aveam trei ani, familia mea – tata, mama si cu mine – ne-am la asezat asadar la Piatra Neamt, sub Pietricica, muntele langa care am copilarit.
Pana la varsta de 12 ani, am avut o copilarie minunata, foarte bogata in evenimente, cu muntele la dispozitie si biserica alaturi. Din doua in doua saptamani, mergeam cu familia la manastiri, la Bistrita, la Neamt, ori la Secu. Intelectualii din vremea aceea mergeau frecvent la manastiri. Apoi a inceput razboiul. Desi era o perioada foarte grea, eu, copil fiind, nu o resimteam chiar atat de dur. Momentul cel mai cumplit a fost 23 august 1944. Tatal meu era complet apolitic. Pe 22 august, s-a intors la Piatra Neamt (fusese la Bucuresti sa obtina ceva pentru spital), iar a doua zi ne-am refugiat de acolo cu tot ce aveam. La Onesti masina s-a stricat si am ramas, toti trei, in mijlocul drumului, cu frontul in spate! Nu e greu de imaginat ce au reprezentat acele momente pentru un copil de doi ani. Tata ne-a urcat, pe mine si pe mama, intr-o masina militara care mergea spre Muntenia, iar el si fratele lui, care venise cu noi, au ramas sa incerce sa salveze ce se putea salva din averea noastra. Am trait un moment de panica enorma si cred ca momentul acela m-a format cu adevarat. Nu am sa pot uita niciodata acel 23 august in Onesti: bubuiturile, tipetele, spaima… A fost ceva absolut catastrofal. Dintr-o viata bucolica, lipsita de griji, nimerisem in plin razboi.
Apoi au venit comunistii, iar noi ne-am intors la Piatra Neamt. Tatal meu a inceput sa fie atacat din toate partile. Urlau ziarele comuniste ca “profesorul Radu a arat curtea spitalului cu prizonierii rusi!”. Nici vorba de asa ceva! Dimpotriva, tata era prieten cu tinerii aceia care, coinicidenta, erau studenti chiar la matematica. Tata le dadea bani sa se duca la cinema, facea cu ei matematica, era o incantare. Parerea mea este ca baietii au patit ceva cand s-au intors in URSS, fiindca normal era sa ne scrie.
La scurt timp, tata a inceput sa fie urmarit si atunci ni s-a spus: “Plecati!”. L-au arestat de doua ori, a reusit sa scape, i-a aruncat pe cei care il arestasera peste pod intr-un rau, s-a urcat intr-o trasura, a fugit la Bacau si de acolo la Bucuresti si astfel a reusit sa scape. In cele din urma, am plecat la Timisoara. Insa acolo necazurile au continuat, l-au dat afara de la spitalul la care reusise sa se angajeze si a ramas doar profesor. Eu am crescut, am facut liceul la Timisoara si apoi am plecat la Bucuresti sa dau examen la Sculptura, la Academia de Arte. Am fost admisa si familia mea a trebuit sa vina dupa mine, la Bucuresti.
Clasa profesorului Murnu
Intotdeauna m-am mirat cum de am ales meseria asta. Nu am fost niciodata un talent, dar am avut un imbold aberant de a face sculptura, desi habar nu aveam de acest mestesug. Probabil ca Dumnezeu mi-a indrept pasii, caci altfel chiar nu imi pot lamuri ce am cautat eu la un moment dat la Academia de Arte din Bucuresti, unde am avut sansa sa intru in compania unor colegi foarte buni si unde l-am avut profesor pe Ioan Lucian Murnu, un om cu totul deosebit. Noi spuneam ca am avut sansa sa fim elevii lui, iar el spunea ca am fost seria lui preferata. Il cred, pentru ca seria asta i-a avut pe Gheorghe Apostu, Victor Roman, Vasile Gorduz, Constantin Iosif, eu si altii.
Murnu era total strain de ce se intampla in jurul lui, iar atitudinea asta se repercuta si asupra noastra, asa incat noi eram o clasa aproape in afara timpului. Ne invarteam intr-o lume numai a noastra, pe care numai noi o locuiam si pe care numai noi o puteam intelege. Adanciti in studiu si arta, nu simteam mizeria lumii exterioare. Incercam sa ne gasim un drum si, condusi de Murnu, drumul acesta parea foarte la indemana.
Murnu a fost un mare intelectual si un adevarat roman, care a avut cumplit de suferit din partea comunistilor. L-a sustinut numai credinta in Dumnezeu, altfel nu ar fi supravietuit. Era o natura sensibila si ar fi putut fi zdrobit de comunisti, caci nu ar fi rezistat tavalugului aceluia teribil care s-a pornit la noi dupa ’46. Avea har de dascal si ne-a calauzit minunat pasii. Dar si colegii au fost extraordinari. Intre noi nu existau invidii, ne bucuram sincer unii pentru altii. Eu, care eram mult mai slaba decat ceilalti, ma uitam fascinat la ce faceau Apostu, Gorduz sau Roman. Incet-incet, insa (am avut si sansa ca m-am maritat cu Gorduz), am reusit sa ma eliberez de sub “tutela” si mi-am dat seama ca trebuie sa incep sa judec lucrurile singura. Exista artisti care nu sunt in stare sa deosebeasca lucrul bun de lucrul rau. Asta se invata in timp si, la un moment dat, mi-am dat seama ca pot sa vad. Din momentul acela, am castigat ceea ce spuneam mai sus: acel ceva care nu mi se mai putea lua.
Intalnirea cu destin
Pe Vasile Gorduz l-am cunoscut chiar la examenul de admitere. Nici nu mai stiu ce lucrare am facut atunci, fiindca, asa cum am spus, eu nu aveam nici cea mai vaga idee despre sculptura. Dar el s-a uitat prin sala la toate lucrarile – era mai destept decat noi – si a zis: “Asta e cea mai buna lucrare”, adica a mea. Bineinteles, spunea asta ca sa ma cucereasca. Acesta a fost primul meu contact cu Gorduz. Apoi, au inceput sa curga momentele frumoase. Perioadele de practica erau minunate. Mi-i amintesc, de pilda, la Hunedoara, pe domnul si doamna Murnu cu cat drag se uitau la noi, la mine si la Gorduz, care ne plimbam de mana pe malul unui rau din apropierea taberei noastre. Ne urmareau cu privirea ca niste parinti plini de iubire, ei care nu aveau copii. Erau niste oameni admirabili si el, si sotia lui, Mariana Murnu. Ne-am casatorit in 1962, am terminat scoala si am gasit destul de repede ateliere, in zona cimitirului Sfanta Vineri.