Să ne imaginăm că toți cei care acum scriu pentru a publica în presă, în cărți, oriunde, ar intra în grevă pe termen nelimitat. Până atunci când scrisul lor, adică acea foaie albă de hârtie acoperită cu semnele născocite de gândirea lor – mă refer la cuvinte – va fi respectat și recompensat așa cum se cuvine. Admitem așadar, prin absurd, că scriitorii vor descoperi acea forță interioară de necuprins prin care să se abțină a mai pune un cuvânt pe hârtie o bună bucată de vreme. Oare ce s-ar întâmpla?

Poate că patronii editurilor, ziarelor și revistelor vor trebui să pună lacătul pe ușă (pentru că nu se pot scoate publicații doar din poze și desene), poate că librăriile se vor închide (pentru că rafturile vor rămâne goale), poate că politicienii vor trebui să-și scrie singuri editorialele, știrile, analizele, sloganurile, și poate că cetățeanului sărăcit, semidoct și idiotizat de muncă și reclame colorate i se vor zdreli ochii de atâta talk-show fără titluri care să curgă pe dedesubtul capetelor vorbitoare. Tipografiile, oricât de moderne și de computerizate, vor rugini, iar oamenii vor începe să-și SCRIE lungi, foarte lungi scrisori sau mesaje pe Internet. Radioul va triumfa. La fel și filmele lui Charlie Chaplin sau Buster Keaton. Nu băncile vor fi în permanent pericol de a fi atacate de bande de gangsteri, ci bibliotecile vor fi mereu în pericol de a fi jefuite de contrabandiști nemiloși de cărți. Puținele cărți rămase în circuitul public se vor vinde doar la licitații private, cu bodyguarzi la intrare, contra unor prețuri astronomice.

François Truffaut a arătat o astfel de lume în Fahrenheit 451. Teribilă lume. Dar eu merg cu gândul mai departe și îmi imaginez Piața Tien An Men, Piața Roșie, Piața Universității, Place de la Concorde, Trafalguar Square, întreg Fifth Avenue, toate pline cu cititori furioși intrați în sevraj protestând vehement, fiecare cu un panou SCRIS de mână, împotriva lipsei de cărți și ziare de citit. Atunci, în fața acestei presiuni formidabile a opiniei mondiale reunite, ce s-ar întâmpla?

Îmi imaginez cum politicienii se vor întrece în a face ample declarații privind politicile lor de revigorare a piețelor prăbușite de carte, promițând subvenții grase și alte facilități fiscale acordate editorilor care vor publica mai ales autorii naționali (români în cazul nostru), îndeosebi poeți. Apoi editorii vor începe vânătoarea de autori (români în cazul nostru) de diverse specialități (poeți, romancieri, istorici, SF, comentatori și analiști etc.) trimițându-le mașina la scară pentru a le oferi tiraje substanțiale și drepturi de autor consistente. Librarii, dornici de a-și redeschide prăvăliile și anticipând năvala cumpărătorilor, își vor reduce drastic procentul solicitat din prețul de vânzare al cărților, oferind chiar și anumite bonificații pentru best-seller-uri. În fine, cititorii care nu demult uitaseră pe unde mai erau librăriile, aceiași care bombăneau prețul ridicat al cărților și faptul că oricum nu mai aveau timp să citească „toate prostiile”, acum stăteau cuminți, dar nervoși la coadă la deschiderea librăriilor când se anunța prin telefonul fără fir că „s-au băgat cărți noi”. Alții, cititori mai cu dare de mână, pentru a trece peste enervantele și umilitoarele cozi, pregăteau diverse șpăgi pentru librari, pentru vânzătoare sau chiar direct la sursă pentru editorii sau redactorii de carte. Nici un talk-show de televiziune nu mai putea avea speranță la un rating cât de cât semnificativ, dacă nu avea drept invitat măcar un scriitor, pe lângă nelipsiții politicieni, vedetomani sau afaceriști ai zilei.

Nu-i așa că îmi imaginez frumos? Iertați-mă însă dacă v-am greșit cu ceva, răscolindu-vă prin suflet.