La Muzeul Metropolitan din New York mai poate fi încă vizitată, până pe 4 martie 2012, o mare expoziție ce se constituie într-o adevărată istorie a desenului satiric “Nesfârșit umor: caricatura și satira de la Leonardo la Levine” (Infinite Jest: Caricature and Satire from Leonardo to Levine, foto 1). Când a fost deschisă, pe 13 septembrie anul trecut, organizatorii explicau opțiunea pentru titlu într-o replică a lui Hamlet la contemplarea hârcii lui Yorick, din piesa omonimă a marelui Shakespeare: “Îl cunoșteam, Horatio, un om cu nesfârșit umor” (I knew him, Horatio, a fellow of infinite jest.), expresie ce fusese preluată, drept legendă, de caricaturistul american Justin H. Howard când, în 1864, ridiculiza campania electorală a acelui an în care se confruntau generalul George B. McClellan și președintele în funcție Abraham Lincoln (foto 2). Deși, în subtitlul expoziției sunt date două repere, unul european din Renaștere și altul american, din contemporaneitate, ponderea cea mai mare pe simeze o au lucrările ce provin din Lumea Veche și din perioade mai îndepărtate.
Caricatură s-a practicat din vechime. Caietele de chipuri hidoase ori cu malformații ale lui Leonardo da Vinci au reprezentat un îndemn pentru câțiva artiști de după el să execute portrete respingătoare și hilare, precum cehul Wenceslaus Hollar (Wenzel Vaclav) care, în veacul XVII, schița “Cinci capete grotești” sau alte “Două capete” (un monah cu expresie plină de răutate și o bătrână cochetă) ca și pentru Pier Francesco Mola cu ale sale “Patru capete caricaturizate”. Cele două stampe antitetice ale lui Pieter Brugel cel Bătrân – “Bucătăria slabă” și “Bucătăria grasă” – prin ridiculizarea personajelor și accentuarea trăsăturilor caracteriologice se înscriu în sfera caricaturii chiar dacă autorul ilustra niște proverbe flamande privind generozitatea săracului și zgârcenia bogatului.Secolul al XVIII-lea a cunoscut dezvoltarea maximă a genului. Aceasta a dus și la apariția unui public care să înțeleagă și să savureze caricatura legată de motive punctuale din realitățile momentului. Britanicii au excelat în domeniul desenului satiric, multiplicat prin gravare și vândut la prețuri modice spre a beneficia de o largă difuzare. William Hogarth a fost poate cel mai mare caricaturist al vremii sale. Pagina sa de “Caractere și caricaturi” unde, într-un spațiu limitat, sunt concentrate câteva zeci de portrete minuscule, cu nasuri cârne sau coroiate, cu bărbii proeminente sau teșite, cu ochi exoftalmici sau abia mijiți, este o demnă urmare a notațiilor rapide ale lui Leonardo. Maestrul britanic stârnește umorul chiar și fără a apela la profilurile concetățenilor, prin simpla inserare a unui atribut vestimentar ce definește un tip uman și o mentalitate, în stampa “Cele cinci ordine de peruci” (1761). La scurt timp, spre finele secolului, surprinzând lunga domnie a regelui George III – numit și “regele nebun” pentru anumite excentricități și o excesivă apatie în ultimii ani ai vieții – s-a manifestat, plenar, Thomas Rowlandson. După Hogarth, el a dus stilul la perfecțiune și a statuat desenul umoristic ca gen de sine-stătător scoțându-l de sub pecetea de bagatelă a plasticianului serios atins de plictiseală. În “Cele șase etape ale aranjării unei figuri” (foto 3) el persiflează tipul de femeie urâtă, știrbă, cheală, chioară și palidă ce, prin folosirea fardurilor și a diversor proteze, poate devni răpitor de frumoasă. Ca urmare a începerii campaniilor napoleoniene în care Franța își disputa supremația continentală cu Anglia, au activat o suită de foarte buni și inspirați caricaturiști britanici în ale căror stampe era ironizat “monstrul corsican”: James Gillray, prolificii Isaac și George Cruikshank (tatăl și fiul), Charles Ansell, William Elmes, William Heath și George Woodward. În 1803, Gillray crease din Bonaparte un personaj caraghios, minuscul, nervos și agresiv, “Little Boney” (Drăgălașul mic), preluat ulterior și de alți desenatori. Poate cea mai cunoscută caricatură a vremii ce figurează în expoziție este aceea lansată de el în 1805, când Franța făcuse Angliei propuneri condiționate de pace prin care dorea să-și împartă sferele de influență. Intitulată “The Plumb-Pudding in Danger, or State Epicures taking un petit souper“, prezintă pe William Pitt la masă cu Napoleon, tăindu-și felii din globul terestru pus pe un platou ca o budincă – cel dintâi își alege oceanul, celălalt Europa (foto 4). Tot el îl reprezintă pe Napoleon în chip de brutar ce scoate din cuptor, cu lopata de lemn, pe frații și rudele sale modelați în turtă dulce pentru a-i plasa pe câte un tron european (“Tiddy Doll, the Great French Gingerbread-Baker, Drawing Out a New Batch of Kings“,1806). Cu câțiva ani în urmă, Mark Bryant, cunoscutul istoric britanic al caricaturii a publicat o lucrare intitulată Napoleonic Wars in Cartoons (Grub Street Publishing, London, 2009), pe care am recenzat-o în paginile acestei publicații. Așa că acum aveam prilejul să văd în original imaginile ce fuseseră reproduse de acel ilustru autor britanic.
Excesele modei au fost un alt motiv favorit de ironie pentru caricaturiști. Fiind, uneori, licențioase, unele desene circulau anonim ori erau semnate cu pseudonime sub care autorul era greu de identificat pentru ca să nu aibă de suferit din partea autorităților. Așa este o stampă ce înfierează portul coafurilor extravagante, editată la 1777 în Anglia și semnată, în bășcălie, cu nume caraghioase care făceau referiri directe la subiect: “Desenat de Dl. Perucă” și “gravat de D-ra Toc de pantof”. Imaginea este compusă din două elemente: o perucă enormă, savant buclată, susținută de niște picioare minuscule, încălțate cu pantofi cu tocuri înalte. Coafura îngrijită și fesele goale ale posesoarei sunt aluzii la moravurile ușoare ale vremii (foto 5). Purtătorii ținutelor cu dimesniuni exagerate – gulere prea înalte, pantaloni scurți și strâmți, haine pe talie ale căror cozi măturau pământul, fuseseră porecliți Incroyables. Desenatorul irlandez William Brocas, preluând o sugestie a lui Gillray, face o planșă cu “Les invisibles” (foto 6) în care eleganții anului 1810 nu se pot vedea unii pe alții din cauza înălțimii gulerelor ce le acoperă ochii iar partenerele lor sunt obturate de borurile bonetelor. Astfel, plimbarea lor prin Grădina Luxembourg este mai mult o bâjbâială de orbi. Pentru a fi la modă, un dandy trebuia să suporte multe chinuri la fel ca tânărul monden ajutat să se dichisească de servitorul său negru și de un coafor cărora le cere să-i strângă cât pot de tare coresetul pentru a avea talie de viespe. În schimb, pentru a părea că are o constituție atletică, la umeri, la piept, șolduri și pulpe, are puse pernuțe care să suplinească lipsa mușchilor naturali. Gâtul este anormal de lung și de subțire din cauza legăturii strânse prea tare în jurul său; din gulerul ca o corolă de floare se ițește claia de păr încrețită cu drotul în care se pierde chipul minuscul al bărbatului. Aceleași supradimensionări apar și în stampa franțuzească intitulată “Modes de 1830. Encore un dégré de perfection” care constituie o persiflare a jurnalelor de modă ce aveau atâta căutare în mediile mondene din înalta societate (foto 7).
Prima Expoziție Universală de la Londra, organizată în 1851 la Crystal Palace a atras și desenatorii satirici dispuși să imortalizeze evenimentul. Într-un caiet, intitulat “Imagini ale articolelor suplimentare și ale vizitatorilor la Expoziție” (Pictures of Extra Articles and Visitors to the Exhibition), Richard Doyle a tipărit niște foarte amuzante xilogravuri care, printr-un obiect caracterizează o întreagă națiune. Fiecare pagină prezintă un grup de participanți la insolitul eveniment mondial ce atrăsese un public numeros și foarte curios. Ca în cărțile pentru copii, personajele sunt figurate în chip de pitici, cu capete mari și trupuri mărunte: Germania e reprezentată printr-o pipă uriașă,de proțelan, specifică nemților, purtată în triumf de o mulțime de mogâldețe bărboase; Bavaria este desemnată printr-o halbă de bere și un grup de muzicanți; Franța de o mulțime ce duce un trunchi de arbore de ale cărui ramuri atârnă o bonetă frigiană și câteva coroane regale; Statele Unite printr-un grup de sclavi negri, cu lanțuri la mâini și la picioare urmați de un altul, de americani albi ce duc în spinare un bici cu mai multe șfichiuri de piele; Spania figurează cu un fabricant de țigări care duce în brațe niște trabuce, Elveția de o gospodină cu mai mulți copii ce poartă niște mături la spinare iar Scoția de un grup vesel cu un cimpoier și un dansator înveșmântați în kilt și cu glengarry pe cap, niște sportivi cu chipuri crâncene ce se opintesc să arunce un pietroi greu ori bușteanul – întrecerile naționale – și un expert în spirtoase, cu nas roșu și tam-o-shanter pe cap, care zâmbind larg, duce o mare sticlă de whiskey.
Aceste planșe se adresau unui public nu prea cultivat, care trebuia să înțeleagă imediat mesajul compoziției și care râdea cu ușurință descoperind tipuri și situații cunoscute cu care se confruntau în viața zilnică.
În anii 50 ai secolului al XIX-lea, când încep să fie publicate reviste speciale de satiră și umor (La Caricature, Le Charivari, Le Journal pour rire), iar periodicele ilustrate de genul “L’Illustration” aveau, la sfârșit, o pagină de caricatură, au apărut marii maeștri ai genului. Honoré Daumier, Grandville, Bertall, Cham, au făcut cariere strălucite și și-au câștigat o meritată celebritate prin compozițiile lor, în majoritatea cazurilor cu legendă. Aceștia tratau subiecte legate de chestiuni politice, sociale, economice și morale la zi. Portretul regelui Ludovic Filip cu trei chipuri într-unul (foto 8), relevând trei ipostaze: cu zâmbet amabil la începutul domniei, cu rictus de nemulțumire și reproș în prezent, când are puterea deplină, și cu ochii larg deschiși și gura căscată a surprindere în viitorul ce-i rezerva o cădere de pe tron în urma revoluției.
Între exponate se află și o mare stampă ce a făcut vogă în epocă. Intitulată “Panteonul Nadar” și apărută în 1854, ea reunea, într-un cortegiu desfășurat sinuos pe planșă, portretele tuturor scriitorilor și ziariștilor francezi de renume, conduși de Victor Hugo, marele romantic. Spre a putea aduna atâtea chipuri ale oamenilor de litere, unii încă necunoscuți lui, Nadar a apelat la obiectivul camerei obscure cu care le surprindea, mai repede și mai ușor, trăsăturile pe care apoi le stiliza și le modifica în conformitate cu inspirația sa de satirist. Nadar era caricaturist înainte de a fi fotograf și a devenit fotograf pentru că voia să continue a fi caricaturist de succes. Între cei 249 de literați – ale căror nume le tipărise pe marginea planșei, spre identificare – Nadar și-a inserat autoportretul, ca unul ce mânuise și condeiul (foto 9). Panteonul, expus în vitrinele magazinelor, a atras un public curios și entuziast, dar… prea puțini cumpărători. Neavând beneficiul scontat, artistul a renunțat a mai edita următoarele planșe promise, în care trebuiau să figureze dramaturgii, muzicienii și plasticienii. În schimb, i-au rămas clișeele în care aceștia i-au pozat și, mai mult decât celebritatea de caricaturist el și-a câștigat-o pe aceea de prim mare fotograf de artă.
La aproape 100 de ani de la apariția Panteonului Nadar, un caricaturist american, Al Hirschfeld își desena contemporanii expatriați ce se întâlneau la Café de la Paix. Și, la fel ca Nadar, autorul s-a autoportretizat, împreună cu soția, actrița Dolly Hess, și fiica lor, în mijlocul veselei societăți de “Americani la Paris“: Alice B. Tolkas, Darryl F. Zanuck, Robert Capa, Saul Steinberg, Jo Davidson, Mary Pickford, Ernest Hemingway, ducele și ducesa de Windsor etc (foto 10).
De la capetele grotești ale lui Leonardo da Vinci la tipurile ridicole de dandies și de cochete din vremea Primului Imperiu Francez și al Restaurației, până la ironiile lui Steinberg și Levine la adresa lumii americane, expoziția “Nesfârșit umor” demonstrează actualitatea, peste timp și spațiu, a caricaturii evocatoare de lumi și caractere. De-a lungul timpurilor, caricaturiștii – stăpâniți de un înalt simț al autoironiei – ne-au învățat să râdem de noi și de alții.