Aprilie 1954. La Cluj iese de sub tipar revista Steaua, continuatoare a Almanahului literar. Acesta din urma aparuse in decembrie 1949, fiind prima publicatie literara postbelica din acest oras. Almanahul era un lunar in circa 130 de pagini, editat de Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj. Primul sau redactor-sef a fost Miron Radu Paraschivescu, urmat de Geo Dumitrescu. Dupa cinci ani de aparitii remarcabile, revista isi schimba titlul in Steaua, redactor-sef devenind A.E. Baconsky. Continuitatea cu Almanahul literar este asumata de intrega echipa redactionala si e marcata in numarul din luna mai 1954 prin indicarea anului si a numarului in prelungire. Aceste momente cazute in uitare sunt evocate in randurile ce urmeaza de unul dintre membrii primei echipe redactionale, poetul Aurel Rau, redactor-sef adjunct al Stelei inainte de 1959, apoi redactor-sef in perioada 1959-2000, in prezent publicist comentator al revistei. (Radu Constantinescu)
Pe neasteptate, intr-o zi dintre Anul Nou si Boboteaza, realizez ca in acest an, in aprilie, e o potrivire de cifre: 50 de ani de la aparitia revistei Steaua sub acest nume. Dintr-o data, anul 1954. Dar cine sa-si aminteasca? Sau de ce? Sa smulgi un sunet din trecutul vremii… Si de aici un fior, ca in atatea alte dati cand mi se intampla ca dintre toti cei la un loc sa fiu impins eu in fata, la o aruncare cu parasuta. Cum timp de stat la ganduri nu este, scot intr-o clipa doua numere din colectie, dintr-un raft, pun mana pe un pix, deschid un caiet si scriu. Acest prim inceput. “Caci” se spusese, in atelierul din Cluj: “Vinovat e tot facutul/ si sfant, doar nunta, inceputul”. Numerele sunt o imbinare a doua segmente de drum: un Almanah literar din ianuarie, purtand, pe o coperta albastra, desenata cifra 50, ca un “Ramas bun!”, si o Steaua, intr-un format mai mare, purtand pe coperta, intr-un portocaliu devenit galben, inscriptia, cu cerneala gri, “1, Aprilie”. Anul, cel de acum o jumatate de veac. Intre datele lor de aparitie se casca un gol de doua luni, pe care nu-l acopera vreun numar dublu, cum se obisnuieste azi, si cand o ritmicitate de mensual, stabilita in minti de cititori, este astfel practic rupta, printre pertractari, tensiuni, audiente, confruntari, agitari, intalniri, demersuri, iluzionari, asteptari, visuri de un viitor altfel, intr-o tacere. Avusese loc, nu de mult, dupa o alta prin toamna, si una dintre uzualele, frecventele furtuni, cu sedinta de analiza ca un proces public, punand in discutie “orientarea ideologica”, “greseli”, “abateri”. Stiu sigur, in ce ma priveste, de o insinuare zeloasa, din partea unui ochelarist cu functie, pretins “ilegalist”, director undeva, pe seama unei poezii pe care o publicasem in decembrie trecut intr-un ciclu cu noroc, intitulata Floarea de stanca, o alegorie fara adresa precisa, ca un cantec pentru speranta. “Ce a vrut sa spuna autorul aici despre tovarasul Stalin?” era intrebarea.
Se batuse pasul pe loc, prin februarie-martie, si din cauza titlului revistei, propus de redactie, “Luceafarul”. Cuvantul nu era inca deplin “reabilitat”, in principal pentru o faza sibiana recenta, considerata cel putin “nationalista”, din anii ’40, si se ajunsese la un acord cu un nume totusi nu din terestru, pentru care de asemenea s-au purtat discutii pe mai multe fronturi, in mai multe reprize. Un nume mai neutru, si in circulatie, in tarile din Est, acceptabil pentru toate partile. Avantajul ca e si neuzat, se argumentase, iar daca e vorba de nevoia unei aure, sa i-o dati voi, se mai adaugase, cu un suras. Cam asa ceva. Cine jucase acest rol de mediator raspundea, la o invitatie pentru colaborare, cu o poezie prelungind acest subiect de culise, e de dedus sa fi fost scrisa ad-hoc: Fulgere si stele. Pusa in prima pagina, are urmatoarele doua versuri, de inscriptie pe o usa, care flatau: “Dar de e stea, sa fie stea polara/ Ce-arata drum spre cautatul port”. Aici operase partea buna dintr-un Mihai Beniuc care va cadea nu o data, o cadere ce nu se mai opreste, si-ntr-o parte rea, presedinte, acum, al Uniunii Scriitorilor, si fost clujean. Si anume, poate, cea din nostalgica Despartire de o garoafa rosie. Intr-o relatie cu acest amanunt stand, de altfel, si un simbol plastic, plasat pe coperta 4, la mijloc, o vigneta desenata de graficianul Mircea Balau, constand dintr-o stea strabatuta de un fulger; pastrata, reluata numar de numar, pana in decembrie 1964. Mai consola apoi semnificatia latenta din colinzi, a cuvantului, cum si din cunoscutul vers eminescian.
Dar: Steaua aparuta. O bucurie, un semnal pentru multa lume. Chiar daca pe o punte cu unele schimbari, sau rariri, la vasle, in ceasul acesta nou. Nou, fiindca un dezghet prin aer, la un an de la moartea “parintelui popoarelor”, cu numele caruia, in povestea revuistica din Cluj, sunt mai multe potriveli. Ca sa poata vedea lumina zilei numarul 1 al Almanahului Literar in sfarsitul de an 1949, sa nu mai fie iar totul amanat, iar numarul de inceput de an 1950 sa poata imbratisa la largime cauza unei alte aniversari, mai de suflet, centenarul nasterii poetului nostru national, viitorul redactor-sef al promisei publicatii se prevalase intre altele si de un grupaj de poezii de “Omagiu”, la implinirea unei varste de 70 de ani. “Simti cum palpita inima in el/ A omului cu nume de otel”, se deconta in ritm si rima. Dupa ce Miron Paraschivescu regasise, cu un ocol brasovean, Bucurestii sai, iar Geo Dumitrescu, autorul Libertatii de a trage cu pusca, punea si el capat unei balade, cuprinzand vreo trei ani, binevenite, somesene, de “plecare in viata”, pentru un entuziasm intru scoaterea unui ziar in muntii Bicazului, schimbarile de profil parca ar vorbi de-un alt stil, si de un nucleu, cu componenti, sa-i numeri pe degetele unei maini. A.E. Baconsky, un nume care s-a afirmat tot mai mult si o prezenta de prim-plan in mijlocul celorlalte voci in formare, din teritoriu, e acum redactorul-sef, dupa ce intr-un post de conducere se aflase dintotdeauna. George Munteanu, fara antecedente literare care sa puna intrebari, e intr-o sensibila desprindere in sus, int-un pluton al oficiului critic, ajutat, int-un mod nedeclarat, in cele ale conceptului, de Victor Felea, “prelingeanul”, cum i se mai spusese intr-o tachinerie amicala, de la modul cum isi facea aparitia tacut, pe neobservate, in niste pantofi cu talpa de crep, si care prelingea de minune in aridul “sector” o stategie din tabara poetilor, dedat cu placere si Cronicii literare. Aurel Gurghianu, un angajat si el in largirea propriilor fruntarii in apele liricii, a preluat grijile “Poeziei”, intr-o aceeasi odaie cu “Proza”, de care au raspuns, vor mai raspunde vreun an Cornel Regman, prelungire a Cercului literar, si Zorina Mocanu, inainte de a deveni o familie. In fine, semnatarul acestor randuri e luat, dintr-o data, de la lucrul cu toti candidatii la nemurire prin stih si trecut la zdroaba cu de toate, a Secretariatului de redactie general.