Tatal artistului se tragea dintr-o familie de “machedoni” originari din Samarina, localitate situata in Epirosul grecesc, de unde s-a ridicat a doua dinastie a Anghelosilor. A plecat, ca multi alti macedoneni, spre Romania, unde numele i s-a transformat in Anghel. Nu stim daca prin venele lui Gheorghe Anghel curge sange regesc, dar e sigur ca artistul poate fi asezat alaturi de fetele nobile ale artei romanesti. Ultimul episod al confesinuilor sale? O gratioasa dezvaluire de ganduri si convingeri… elene. (Marcela Gheorghiu)
Unii vorbesc cu recunostinta despre mama, tata, iubita. Pentru mine, insa, arheologia tine loc de mama, de tata, de iubita, pentru ca arheologia a facut din mie artistul care sunt.
Santierul arheologic a reprezentat, in ce ma priveste, un mijloc de reverie intr-o atmosfera poetica, o modalitate de a-mi pozitiona opera si de a-i intelege mai bine pe cei care au reprezentat marile mele slabiciuni – incepand cu Homer si terminand cu Konstantinos Kavafis, Gheorghios Seferis, Costas Palamas, Odisseas Elytis.
O mare parte dintre lucrarile mele sunt nascute din poemele lui Kavafis (vezi ciclul “Noaptea mea”). Unele dintre ele se indeparteaza ceva mai mult de poezia celor amintiti, dar sa redau starea pe care o creeaza ei prin poezie a fost pentru mine mult mai important decat sa descriu ce a simtit poetul scriind acele versuri. Dincolo de frumusetea poemelor lui Kavafis, eu a trebuit sa-mi insusesc o atmosfera pe care o resimtisem, desigur, la un alt nivel si cu alta intensitate, in Galatiul natal.
La un moment dat, am facut cu propriii mei studenti niste experiente legate de ceea ce s-ar putea numi dragoste. Citandu-l pe Sfantul Augustin, de la bun inceput am facut o deosebire intre dragoste si iubire. Plecand de la aceste doua stari de apropiere intre oameni, am incercat sa vad ce cred ei ca inseamna una si ce cred ca inseamna cealalta. Ce este dragostea si cui ii apartine? Pana unde este ea “cea care ne trebuie” si din ce punct incepe sa fie “cea care nu ne trebuie”? Dar exista dragoste “care nu trebuie”? In acea zi le-am citit din versurile lui Kavafis. Sigur ca majoritatea nu mai auzisera asa ceva si sunt convins ca le-a placut foarte mult. Apoi le-am dezvaluit slabiciunea sexuala a lui Kavafis. Pentru mine a fost un moment foarte interesant. Mi-am atintit privirea pe fetele lor, sa vad ce se petrece inauntru lor. Erau puternic impresionati. Le-am explicat in cele din urma ca dragostea ramane tot dragoste, indiferent cum s-ar manifesta ea. Dar dincolo de toate, dragostea inseamna bunatate si iertare. Daca dragostea nu se caracterizeaza prin bunatate si iertare, este vanitate, egoism, dorinta de a avea, de a pune mana pe ceva ce nu-ti apartine si pe care vrei sa ti-l insusesti ca pe un obiect. Or, tocmai asta cred eu ca trebuie dat la o parte, ca si cum ai decoji un fruct ca sa ajungi la miez. Iertarea si bunatatea sunt cele care fac ca dragostea sa devina sentimentul lui Iisus din Nazaret.
De-a lungul vietii, dragostea de aproapele m-a marcat cumplit. “Privesc cu impacare”, scriam in catalogul unei expozitii personale din 2003 , “la timpul care va urma si cu revolta la trecut, cand risipeam zilele cu usuratati. Dar ma intreb cum ar fi aratat putinul lucrarii mele in arta daca traiul meu ar fi fost altul. Abia acum inteleg cat de mult i-am iubit pe cei ce ma urau si cat de putin i-am iubit pe cei ce ma iubeau”.
Cand vii din zona unde bateau numai vanturi calde cu miros de apa de balta si parfum de flori de salcie si unde sufletul solar al Greciei se impleteste cu Levantul de aur, cand vii aici, la Bucuresti, unde miroase a subsoluri mucegaite, a igrasie si a ceapa prajita – am uitat sa spun, urasc ceapa prajita -, atunci sigur ca ai si naivitatea de a spune ceea ce crezi in fata direct, fara ocolisuri, o deformatie a disciplinei militare pe care atat de bine mi-am insusit-o. Foarte tarziu am invatat ca gresesc si am inceput sa vad si sa simt cat de usor te vand oamenii si cu ce pret te vand. Traim intr-o lume in care zeul suprem nu este banul, ci tradarea, vinderea. Banul este doar un efect. Cauza este tradarea. Atunci inveti doua lucruri, care deranjeaza, deopotriva, foarte tare: sa taci si sa rabzi. Cu aceste doua insusiri am traversat ani multi si poate ca inca mai traversez. S-ar putea ca multi sa vada o nota de cinism in tot ce spun. Blaga scria undeva: “De unde o fi stiut Sfantul Gheorghe ca pentru a invinge balaurul va trebui sa se imbrace si el tot in solzi?”. Si atunci ne imbracam cu totii in solzi. In ce ma priveste, ca sa nu imbrac solzii prea des, stau in atelier cat mai mult.
Insolenta de a face altceva
Desi, om al secolului XXI, ma socotesc mai curand om al secolului XX, fiindca cea mai importanta parte din viata mea s-a consumat in acel veac. Spun asta si ca om de atelier, dar si ca profesor la Academia de Arte Plastice din Bucuresti. De aceea, indemn tinerii sa stea cu ochii deschisi. Spun asta pentru ca eu am facut parte dintr-o generatie in care, e adevarat, nimeni nu venea in atelier sa-ti inchida ochii, dar oamenii care conduceau lumea aceea despre care nu vreau sa-mi aduc aminte prea multe aveau metode extraordinare de a te face sa nu vezi ce e-n afara, aproape sa nu vezi ce e inauntru. E ciudat ca cenzura ajunsese la metode atat de perverse incat oamenii se cenzurau singuri; stateau cu frana trasa, pur si simplu. Si cu toate astea, nu cred ca e gresit daca spun ca fara noi, cei de atunci, ceea ce fac astazi tinerii plasticieni nu ar arata asa cum arata. Eu cred ca, greu, asa cum am putut noi sa facem arta in vremuri de restriste, am facut. Acum se lucreaza la un fel de monografie a mea, un fel de album mai consistent si ma uitam selectand imaginile pentru cartea aceasta: erau anii ”70, ”75 si ne permiteam “insolenta” de a face altceva decat isi doreau “aceia” sa aiba pe simezele expozitiilor. Sigur ca, uneori, rupeai din tine si duceai ceva si la Dalles (pe vremea aceea, expozitiile erau tematice), insa nu renuntam la ceva ce iesea din gama, din scala. Trebuia sa fie ceva cu care sa vii in plus. Noi nu calatoream, noi nu aveam informatii, cartile noastre erau o glumita fata de ceea ce au copiii de astazi. Au la indemana internetul, un instrument de lucru extraordinar. Sunt uimit sa aud artisti in toata firea care blameaza tehnica actuala si performantele ei, balacindu-se, fara sa realizeze acest lucru, intr-un pasunism de-a dreptul caraghios, facandu-se ca nu vad ce se intampla in lume. Cand numai in aceasta Europa, umbland prin doar cateva muzee, gasesti lucruri extraordinare, iti dai seama cat au ostenit acei oameni sa impinga arta intr-o zona ce are mult mai multe de spus decat imaginea care doar reproduce obiectul, pentru ca, la urma urmei, nu obiectul acela in sine ma intereseaza sa-l fac sa semene cu ceea ce este in lucrarea mea, ci dimpotriva; de aceea, se si numeste actul creatiei. Este un proces anevoie de descifrat, mai ales cand nu ai alfabetul la indemana. La urma urmei – si asta o spun celor tineri -, toate meseriile artistice se incep la tinerete. Poti sa fii un mare poet -(Rimbaud a fost la 17 ani un mare poet), poti sa fii un mare muzician (Mozart a fost un mare compozitor inca de la sapte ani), insa pictori mari inainte de 35-40 de ani nu prea s-au vazut. Poti intalni indrazneli artistice, experimente si cercetari de tip dada, de pilda. Dar mare artist nu vei ajunge inainte de 35 de ani. Mijloacele de expresie sunt extrem de dificil de cautat, si cu atat mai dificil de stapanit.