Atul Gawande
Să vorbim despre moarte
Despre boală, medicină și ce contează cu adevărat la sfârșitul vieții
Editura Litera
Traducere din limba engleză de Vlad T. Popescu.
Atul Gawande este chirurg la Brigham și la Spitalul de Femei din Boston, profesor la Școala Medicală de la Harvard, a publiccat câteva cărți de succes și a câștigat premiul Lewis Thomas pentru scrieri despre știință.
Ce înseamnă să mori cu demnitate? Medicina modernă poate că găsește moduri din ce în ce mai eficiente de a lupta cu bătrânețea și cu moartea, dar, în cele din urmă, cu toții suntem muritori. Întrebarea pe care o pune autorul este ce poate face medicina pentru a îmbunătăți nu doar viața, ci și sfârșitul acesteia.
Pentru că, prea adesea, oamenii își trăiesc bătrânețea în scaune cu rotile, în aziluri în care sunt tratați ca niște copii, sau mor din cauza unor boli grave, chinuiți de medici care nu vor să recunoască faptul că au fost învinși și care insistă să încerce pe pacient cele mai revoluționare tratamente, în ciuda suferințelor inimaginabile prin care acesta trebuie să treacă inutil.
Atul Gawande argumentează că ultimele săptămâni sau luni din viața unui om pot fi trăite cu demnitate, alături de cei dragi și în mediul care l-a făcut fericit. Pentru că, de fapt, scopul principal nu ar trebui să fie o moarte bună, ci o viață bună – până la sfârșitul ei.
„O carte înțeleaptă și curajoasă, ce pune probleme la care nimeni dintre noi nu vrea să se gândească.” (The Sunday Times)
„Cartea de față se ocupă de trăirea modernă a caracterului muritor – de cum este să fim creaturi care îmbătrânesc și mor, de cum a schimbat medicina această experiență și cum nu a schimbat-o, de cum au condus ideile noastre despre felul în care putem face față propriei vremelnicii la înțelegerea greșită a lucrurilor. După ce un deceniu am practicat chirurgia și am ajuns eu însumi la jumătatea vieții, am descoperit că nici mie, nici pacienților mei nu ni se pare tolerabilă starea de lucruri actuală. Dar am descoperit și că nu e deloc limpede care ar fi răspunsurile potrivite, sau dacă sunt măcar posibile niște răspunsuri adecvate. Cu toate acestea, păstrez credința scriitorului și a omului de știință că, dând la o parte vălul și cercetând mai îndeaproape, omul poate să-și dea seama de ce este cel mai confuz, mai straniu sau mai tulburător.
Nu-i nevoie să petreci prea mult timp alături de cei în vârstă sau de cei cu boli în stadiu terminal, pentru a vedea cât de frecvent îi trădează medicina pe cei pe care se presupune c-ar trebui să-i ajute. Zilele din urmă ale vieții noastre sunt dedicate unor tratamente care ne fac mintea confuză și ne sleiesc trupul, șansele de a ne simți mai bine fiind foarte subțiri. Ne ducem aceste zile instituționalizați, în aziluri de bătrâni și în unități de terapie intensivă, unde niște reguli de înregimentare, depersonalizante, ne rup de toate lucrurile care contează pentru noi în viață. Repulsia noastră de a contempla onest experiența îmbătrânirii și pe cea a morții a făcut să sporească prejudiciile aduse oamenilor și le-a refuzat alinările fundamentale, de care ei au nevoie cel mai mult. Fiind lipsiți de o perspectivă coerentă asupra modului în care oamenii pot parcurge cât mai bine drumul către propriul sfârșit, am permis ca soarta noastră să fie controlată de imperativele medicinei, ale tehnologiei – ale unor necunoscuți, în ultimă instanță.
Am scris această carte cu speranța de a înțelege tot ce s-a întâmplat. Caracterul muritor poate fi un subiect perfid. Unii vor fi alarmați de perspectiva ca un doctor să scrie despre cât de inevitabile sunt declinul și moartea. Pentru mulți, o astfel de discuție, oricât de atent încadrată, ridică spectrul unei societăți pregătite să-și sacrifice bătrânii și bolnavii. Dar dacă bătrânii și bolnavii sunt oricum sacrificați – victime ale refuzului nostru de a accepta caracterul inexorabil al ciclului vieții? Și dacă există, chiar sub ochii noștri, abordări mai potrivite, care așteaptă să fie recunoscute?”
Christopher Hitchens
Mortalitate
Editura Litera
Traducere din limba engleză de Carmen Ion.
Christopher Hitchens (1949-2011) a fost scriitor, critic literar și jurnalist anglo-american și un comentator intransigent al religiei.
Confruntat cu diagnosticul irevocabil de cancer esofagian, autorul nu va pune deoparte instrumentele discursului argumentativ. Prea lucid ca să rămână multă vreme pe tărâmul iluziilor de vindecare, deși nu refuză nici un tratament – fie el și experimental –, prea onest și egal cu sine pentru o convertire religioasă grăbită și – în viziunea sa – oportunistă, de ultim moment, scriitorul pare să rămână cu o ultimă soluție: acceptarea mortalității. Dar n-o va face, pentru că nu aceasta este miza sa. Hitchens nu accepta nimic, înainte de a cunoaște. Înțelegerea mortalității pe care boala, grăbindu-i ritmul, o apropie ochiului analitic, înseamnă, în viziunea intelectualului Hitchens, a trăi până la capăt.
Cartea a fost publicată postum. Primele șapte capitole din cele opt au apărut sub forma de eseuri în revista Vanity Fair. În aceste eseuri se discută perioada în care este diagnosticat și tratat de cancer esofagian. Cel de-al 8-lea capitol este compus dintr-o prefață scrisa de Graydon Carter (editorul lui Hitchens de la Vanity Fair), diverse notițe fragmentate ale lui Hitchens și o postfață scrisă de Carol Blue, văduva lui Hitchens.
Cartea ar putea fi împărțită în două. Prima parte este publică, descoperirea bolii și consecințele sociale ale acestui fapt. A doua parte e personală, decăderea fizică datorată tratamentului și a bolii. Confruntat zi de zi cu propria sa mortalitate, Hitchens nu își dezamăgește susținătorii, cărora le oferă un mic tur de forță ce are ca punct de pornire cancerul său.