Acum vreo opt ani, pe cand Beatrice Bleont era inca studenta, ne invitase la o “Nunta” cehoviana in varianta cvasi-kusturiciana, de un farmec nebun si-un pitoresc pe masura. Actorii erau studenti si ei, spatiul de joc era unul care permitea publicului sa fie aproape de masa nuntasilor (intr-o carciuma din Oradea, de exemplu), iar spectacolul te prindea in plasa ritmurilor sale ca un macho hotarat sa nu-ti dea drumul pana la sfarsitul tangoului in care te-a tarat cu un gest brusc.
Eroina principala era o juna si blonda actrita care crea un personaj memorabil – pacat (pentru noi) si, sper, bine pentru ea, fata a ramas in SUA pe cand era in turneu cu “Danaidele” lui Silviu Purcarete. Multe “danaide” autohtone au ramas atunci in America, implinindu-si un vis impartasit inca de multi dintre conationalii nostri. Acum, cand regizoarea s-a impus ca un creator cu personalitate, care stapaneste foarte bine ansamblurile actoricesti, fiind o adevarata maestra in “pictarea” scenica a unor tablouri vivante, Teatrul Odeon din Bucuresti gazduieste cea mai recenta realizare a ei: “Nunta cu rapiri”, dupa “Nunta” de A.P. Cehov si “Frumoasele Sabine” de Leonid Andreev.
S-ar putea reprosa o alaturare fortata a celor doua texte, legate doar prin contemporaneitatea celor doi autori rusi, dar, la urma urmelor, in aceasta tehnica a colajelor “performance”, orice e permis, cu conditia ca ansamblul sa functioneze. Iar la nivel plastico-imagistic, intregul functioneaza. Beatrice Bleont introduce dintru inceput un personaj colectiv de legatura, adica sapte barbati imbracati in pijamale, care ne par un fel de cersetori sau nebuni in prima parte, pentru a ni se dezvalui ca fiind domesticii soti ai sabinelor in a doua. Accentele plastice sunt mai putin chagalliene si mai mult autohtonizate/agrementate cu o aura de kitsch made in Romania, intentionandu-se probabil o incizie fotografica in lumea topeniei de tranzitie (Spre ce? Poate spre o marunta “high society” de cartier). Aici spectacolul se afla in echilibrul precar de pe balustrada kitsch-ului asumat, a tusei groase care nu trebuie sa fie prea groasa, a parodierii fine care nu trebuie sa fie prea fina etc. E si locul unde mici disonante sau ingrosari actoricesti se vad, in ciuda ochiului coregrafic al regizoarei. Drept e si ca toate pot trece drept grotescul asumat de care vorbeam, mai ales ca in constructia personajelor colective e intens folosita alaturarea unor “portrete” contrastante.
Beatrice Bleont isi valorifica bine, ca de obicei, specialul ei simt al pluridimensionalitatii spatiale, captivandu-ne privirile si anesteziindu-ne simtul critic. Mie uneia, da. Altfel, “Nunta” se desfasoara asa cum o stiam, numai ca scena impune o anumita distanta fata de public, acesta fiind aici mai putin participativ, desi actorii intra si ies prin usile salii, incercandu-se provocarea si implicarea spectatorului. In final, actritele sabine sau ne-sabine rapesc chiar barbatii doamnelor din sala, ducandu-i pe scena. Momentul iesirii la aplauze e in sine un mic spectacol, parca mai viu decat unele momente ale reprezentatiei. Inca o data poti observa ca Beatrice Bleont stie foarte bine sa creeze personaje desprinse parca din frescele unui neo-neorealism pe care, daca ai simtul umorului si un pic de inclinatie naturala pentru miscare si culoare, n-ai cum sa nu-l savurezi. Rodica Mandache este plina de temperament si farmec in rolul sabinei ofilite cu care se pricopseste cel mai superb roman, ceilalti actori fiind mai degraba piese acceptabile in puzzle-ul imagistic pe care ni-l propune Teatrul Odeon.