Extinderea Bucurestilor si prefacerea treptata in oras a condus la confruntarea cu unele crize care nu fusesera prevazute, dintre ele detasandu-se “criza apei potabile”.
Labirintul de ulite insemna si un numar din ce in ce mai mare de case noi, multe, mai cu seama, in “zona centrala”, lipsite de curti si de gradini, deci fara fantana. In cartierele mai indepartate se sapau puturi la intersectia ulitelor mai rasarite. La periferie, alcatuita de obicei din sate inglobate, majoritatea gospodariilor aveau fantani. Asadar, apa era o problema a zonei centrale, urbanizata intr-o proportie covarsitoare, de suta%. Apa era adusa aici intr-un butoi pe doua roti, tras de un cal. Negustorul – apa era comercializata! – se numea sacagiu. De obicei era tigan si, inainte de 1848, era rob -, un rob care avea libertatea de a circula si care platea impozit pe venit! Pretul apei varia: mai mare in centru si mult mai mic la periferie, in acea parte fara fantani si fara put de rascruce. In oras au existat mai multe puncte de colectare a apei, un asemenea centru fiind numit “vadul sacagiilor”. Mai cunoscute au fost: la Podul Mihai Voda de langa manastirea Sf. Ioan cel Mare si langa Hanul lui Manuc. Apa vanduta de sacagii, ca sa fie bauta, trebuia filtrata, un proces de lunga durata si, cum rezulta logic, continuu; practic, tot timpul, causul de calcar trebuia umplut de catre gospodina ca sa aiba apa de baut (fireste, cand nu avea vin sau tuica) si pentru treburile casnice. Acest tip de comert a prins binisor si in secolul al XX-lea, dar acum sacalele mai puteau fi vazute doar in cartierele muncitoresti, necanalizate si fara fantani.
Precis nu se stie cand au disparut. Profesorul George Potra a vazut, insa, sacagii chiar si in “primii ani ai democratiei populare”.