Dezbaterea legată de creșterea sau abolirea salariului minim nu este una nouă, dar argumentele împotriva existenței lui trebuie reluate și înnoite constant, din cauza efectelor nocive pe care acesta le are în economie.
Ca orice alt cost monetar al unei tranzacții între doi agenți economici, salariul este un “preț”, cel al muncii depuse de către angajați. Și ca orice preț, acesta se formează, în mod natural, la întâlnirea cererii cu oferta de muncă, adică prin raportarea tuturor antreprenorilor dispuși să angajeze la numărul de posesori ai abilităților de care aceștia au nevoie. Trebuie menționat faptul că, din considerente geografice și de specific al fiecărui sector economic, acest raport nu este constant, putând exista zone sau domenii în care există prea mulți potențiali angajatori relativ la angajați sau invers. Un salariu minim impus prin lege presupune, practic, faptul că există o distribuție simetrică în spațiu a ambelor categorii de agenți, și/sau o mobilitate perfectă a forței sau a locurilor de muncă, ambele premise fiind false.
Mobilitatea persoanelor slab calificate este una redusă (inclusiv prin faptul că venitul pe care îl pot realiza nu le permite să își mute domiciliul, să locuiască cu chirie sau să facă naveta pe distanțe lungi), motiv pentru care este important ca mobilitatea angajatorilor să fie una ridicată. Creșterea costurilor celor din urmă prin majorarea artificială a salariului este o piedică în calea mobilității locurilor de muncă.
De asemenea, salariul minim impus prin lege aduce pe picior de egalitate zonele dezvoltate economic cu cele mai puțin dezvoltate, eliminând astfel orice avantaj al celor din urmă în atragerea de investiții. Zonele rurale și orașele mai mici nu beneficiază de infrastructura, apropierea de furnizori, prestatori de servicii și instituții ale statului de care beneficiază orașele medii și mari, fiind mai puțin atractive decât acestea pentru noi investiții. Dacă elimini în mod artificial singurul avantaj comparativ pe care acestea îl au, respectiv costul mai redus cu munca, nu e de mirare că șomajul este ridicat, iar cele mai multe dintre persoanele active sunt implicate în “agricultura de subzistență”. Adică nu au un loc de muncă.
De aceea, este important ca prețul muncii să fie liber să fluctueze pentru a își exercita rolul de semnal purtător de informații: un salariu mic ar atrage angajatorii într-o anume zonă sau sector. În același timp, le-ar arăta angajaților că ar trebui să se orienteze către alte zone, domenii sau chiar ocupații (prin recalificare), și le-ar transmite tinerilor să se îndrepte către studii și specializări mai bine plătite.
Dacă toate persoanele apte și dispuse să muncească ar fi angajate, chiar și cu niște salarii extrem de mici, atunci fiecare antreprenor care creează noi locuri de muncă ar fi nevoit să ofere salarii mai mari decât cele existente pe piață pentru a atrage forța de muncă de care are nevoie. Prin acest mecanism, salariile ar crește în mod natural, prin acțiunea pieței, și ar reflecta exact nevoia de muncă, valorea muncii și distribuția acestei nevoi în spațiu și pe sectoare. În acest mod, și alte persoane care înainte nu erau dispuse să muncească din cauza nivelului salariului (persoane ocupate în agricultura de subzistență, casnice sau șomeri) vor fi stimulate să își găsească un loc de muncă permanent.
De ce impune statul un salariu minim? Pentru a crea (falsa) impresie că are grijă de angajați și pentru că efectele vizibile par pozitive, iar cele negative sunt ascunse. Conform unui articol ZF din 2 Ianuarie (http://www.zf.ro/profesii/salariul-minim-brut-a-crescut-la-850-de-lei-la-1-ianuarie-care-este-castigul-minim-calculat-pe-ora-11842982), de majorarea salariului minim brut la 850 de lei începând cu 1 ianuarie 2014 beneficiază 804.225 salariați (238.143 din sectorul bugetar și 566.112 din economia reală). Mai mult, odată cu majorarea acestuia la 900 de lei, programată pentru 1 iulie a.c., vor beneficia 966.405 salariați (281.542 bugetari și 684.863 din economia reală).
Vedem, deci, că aproape un milion de alegători vor mulțumi guvernului pentru creșterea salariului lor. Ceea ce nu vedem, însă, sunt locurile de muncă ce ar fi putut fi create dacă nu ar fi crescut costurile angajatorilor și chiar locurile de muncă ce vor fi desființate pe termen mediu din aceeași cauză. Pe scurt, salariul minim creează și menține șomajul.
Să nu uităm faptul că un salariu minim brut de 850 lei înseamnă un cost total de 1087 lei pentru angajator, în timp ce un salariu de 900 lei înseamnă un cost de 1153 lei (din care doar 670 ajung la angajat).
Statul nu doar că denaturează semnalele din piață, dar își crește propriile costuri cu personalul, în condițiile în care nu este dispus să ia măsuri de ajustare a numărului de angajați, așa cum o fac actorii privați.
Și totuși, ce se poate face pentru creșterea generalizată a salariilor, îndeosebi a salariilor mici? Ca să putem răspunde corect la această întrebare, ar trebui să găsim răspunsul la alta: De ce există angajați care sunt plătiți cu mult mai mult decât salariul minim legal? Sunt ei foarte buni la negociere sau sunt angajatorii lor foarte slabi?
Cine este plătit bine și foarte bine, în afara managerilor companiilor de stat falimentare? Angajații din IT, industria farmaceutică, finanțe, consultanță și alte servicii, media, etc. Adică domenile în care cererea de angajați calificați este îndeajuns de mare încât concurența pentru munca lor să ridice prețul acesteia. Și nu este neapărat apanajul celor cu studii superioare. Pentru locuitorii din orașele mari este un fapt bine știut că meseriașii buni sunt și scumpi și greu de găsit.
Concurența între angajatori într-o economie de piață este singurul proces care poate duce la creșterea sustenabilă, constantă și fără efecte secundare ascunse. Dar pentru aceasta este nevoie de o relaxare a politicii fiscale (observăm că un salariat primește efectiv doar 58% din ceea ce produce, urmând să plătească și TVA pe consum), de reducerea birocrației și corupției aferente și de dezvoltarea infrastructurii pentru a transforma cât mai multe persoane inactive în potențiali angajați.
Doar că România nu este, de fapt, o economie de piață.
Ovidiu Neacșu, Membru fondator al Asociației Forța Nouă și Vicepreședinte SoLib (www.solib.ro)