Anul acesta, 2014, mai are puțin și-și va da duhul acoperit de mâlul umorilor și al urdorilor campaniei electorale. Românii vor avea un nou președinte, spre bucuria tuturor: atât a celor care l-au suspendat de două ori pe actualul șef de stat, cât și a celor care vor cere, nu peste multă vreme, suspendarea președintelui nou ales. Mai nou, în jocul de-a alegerile se ridică din coșciugele clasificate spectrele unor ofițeri acoperiți, ca într-un tunel al groazei din parcurile de distracții. Circul e în toi, iar anul e pe sfârșite.
În hărmălaia asta vă propun un alt reper pentru anul 2014. Vă propun reperul „Moartea căprioarei” – sunt 60 de ani de când poemul a fost publicat în presa literară. După doar doi ani, în 1956, pentru poetul Labiș începea posteritatea, după ce omul Labiș murea în condiții niciodată elucidate, în urma unui accident (sau „accident”?) de tramvai.
Când a scris „Moartea căprioarei” Labiș avea 19 ani iar poemul este una dintre „bijuteriile coroanei” limbii române. Acum, la 60 de ani de la „Moartea căprioarei”, din România a rămas doar limba română și nici ea nu se simte prea bine. Iar textul lui Labiș poate fi (din nefericire) citit acum și în altă cheie, tragic de actuală: „Seceta a ucis orice boare de vânt./ Soarele s-a topit și a curs pe pământ./ A rămas cerul fierbinte și gol./ Ciuturile scot din fântână nămol./ Peste păduri tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri…”
Peste noi toți „tot mai des focuri, focuri/ Dansează sălbatice, satanice jocuri…”