Uniunea Artiștilor Plastici din România în parteneriat cu Serviciul Cultură – Direcția Cultură, Învățământ, Turism din cadrul Primăriei Municipiului București și Biblioteca Națională a României a organizat în perioada 7 septembrie – 6 octombrie 2012 un eveniment notabil, al cărui titlu, “Arte în București”, reprezintă firul roșu al unui veritabil salon de artă. Spațiile în care “s-a petrecut acțiunea” sunt: galeriile Orizont, Simeza, Centrul Artelor Vizuale (Galeriile Căminul Artei), Atelier 35, precum și Biblioteca Națională a României.
Pentru a-l informa în mod deplin & corect pe cititor amintim echipa datorită căreia a fost posibilă materializarea proiectului, în formula în care acesta a fost pus în act. Coordonator al evenimentului este Romana Mateiaș, iar curatorii sunt: pictură – Lisandru Neamțu, Beti Vervega; sculptură – Luiza Barcan, Liviu Russu; arte decorative – Cristina Bolborea, Alexandru Dan Roșean; grafică – Ioan Atanasiu Delamare, Ovidiu Croitoru; multimedia – Roxana Trestioreanu; Atelier 35 – Xandra Popescu.
“Arte în București” a presupus o etapă de selecție, în urma căreia din aproximativ 2000 de lucrări au fost selectate 200 și una de evaluare / premiere pentru secțiunile pictură, grafică, sculptură, arte decorative, multimedia și critică. În luna octombrie, UAP va edita un catalog cu toate lucrările expuse și textele critice nominalizate.
Dincolo de faptul că ediția a III-a a citatului eveniment se înscrie în cadrul Zilelor Bucureștiului și că acesta are ca scop promovarea artelor vizuale, ca valori culturale și patrimoniale, “Arte(le) …” reprezintă, prin expozițiile organizate, un fidel indicator al nivelului pe care îl au la vârf pictura, sculptura, grafica, artele decorative și multimedia din întreaga țară. Prin afirmația anterioară, nu dorim să acredităm ideea că Bucureștiul ar fi începutul și sfârșitul în arta națională; orașul de pe malurile Dâmboviței reprezintă (doar) o scenă și deopotrivă un catalizator al fenomenului artistic pentru România. Așadar, după ce am stabilit faptul că lucrurile notabile țin de cu totul alte rațiuni decât cele centrale sau geografice, revenim la funcția de barometru pe care am afirmat că o au “artele în București” în ansamblu național. Analiza se referă la nivel, nu la tendințele actuale, pentru a căror punere în evidență sunt necesare alte instrumente de lucru decât cele specifice salonului, ca punct de pornire.
Remarcăm larga participare la programul de preselecție și salutăm totodată prezența lucrărilor (relativ) noi, în special pe cele create special pentru Salonul propus de Uniunea Artiștilor Plastici în 2012. Dacă adăugăm la acest raționament că selecția a fost operată cu maxim profesionalism, suntem bucuroși să atestăm valoarea lotului avut la dispoziție pentru seria de expoziții propuse. În această problemă, evaluatorul, curator sau membru al unui juriu, operează exclusiv cu “materialul clientului”.
Ca pură speculație, o a doua etapă de selecție, oricât de drastică ar fi, nu ar fi condus la ridicarea spectaculoasă a nivelului general a ediției. Cel mult ar fi oferit mai mult spațiu vital artefactelor, fizic vorbind, dar despre problema expunerii, în general și în particular, ne vom referi în rândurile care vor urma. Ca reciprocă, din punctul de vedere al încadrării într-o idee curatorială generală, o nouă treaptă de selecție ar fi (fost) salutară. Variantă alternativă pentru acest deziderat poate fi recontextualizarea, prin mijloace distincte de aranjamente(le) în spațiu.
Rămânând deocamdată la fondul de lucrări, remarcăm două aspecte notabile: diversitatea și lista participanților (evident, selectați), în ce ordine dorește cititorul. Artiștii români, cei prezenți în proiect și implicit în catalog, își caută în mod aproape programatic nișa de exprimare plastică. În acest sens, eforturile țin mai degrabă de tehnici (dorit) personale, de morfologie și eventual formă specifică decât de concept. Filiațiile, influențele și coincidențele reprezintă niște jaloane pe care plasticianul trebuie să le depășească în slalom, dacă se poate uriaș, orice alte repere trecând în subsidiar. De aici rezultă dificultatea conviețuirii în expoziții de grup sau tematice. Numitorul comun poate fi găsit mai degrabă la nivel formal decât în sfera ideilor. Excepție fac zona “decorativelor”, unde asocierea sau interactivitatea profesională țin de trasee firești și multimedia, domeniu în care modulul de bază pare preluarea postmodern(ist)ă.
În privința participării la “Arte …”, precum în cazul muzeului imaginar al lui André Malraux, gândurile tind să ni se îndrepte mai degrabă spre cei care nu sunt prezenți. Se pare că asocierile “democratice”, care trec prin faze de jurizare, nu se adresează unor artiști “prea mari pentru proiecte așa de mici (= deschise tuturor)”. Credem că acest posibil neajuns s-ar risipi precum ceața în condițiile unei piețe de artă viabile, comparabilă (măcar) cu cea din centrul și vestul Europei.
Lucrările alese sub egida Uniunii Artiștilor Plastici pentru “Arte în București” au fost alăturate, în spațiile galeriilor, în principiu în funcție de alternanța dintre plin și gol. Dincolo de propriile relații cromatice, volumetrice, planimetrice, perspectivale ori structurale, simbioza artefactelor selectate cu proximitatea ține de cadență.
Vom trece în continuare în revistă direcțiile pe care le-am identificat, raportate la mediile în care au cunoscut transpunerea ideile numeroaselor și diverselor obiecte de artă.
Experiențele anterioare de conviețuire profesională ale ceramiștilor conduc la un grad sporit, dacă nu de coerență, cel puțin de coeziune între lucrările acestora. Reuniți în jurul cuptorului, artiștii care operează cu mineralul, apa și focul preferă să se reprezinte în grup decât să dispară artistic în mod individual. Lucrările cu care au participat la “Arte(le) în București” țin fie de joc, fie de instalație sau rețea. Constante sunt transferul de imagine și inovația, formală ori fizico-chimică. Pseudoready-made-urile concurează cu geometriile neeuclidiene și cu formele de sorginte abstractă. “Pernele” Cristinei Bolborea sau “Introspecția” Anielei Ovadiuc reprezintă posibile cărți de vizită ale ceramicii românești contemporane. Diferite ca limbaj plastic, acestea sunt similare prin apelul la metatext. Componenta ludică este prezentă prin lucrări precum vasele din “Cultura Bucureșteni” ale lui Iulian Vîrtopeanu, în fapt doze de bere ceramice sau “Abisul” din porțelan al lui George Cristea – o instalație sanitară, realizată realist.
Mostrele de artă textilă “merg” pe cartea texturii și a relației dintre suport și imagine. Un alt binom este legătura (conceptuală a) diafanului cu funcționalul. Materialul, între calitatea de obiect și valențele sale plastice, își are o viață proprie, echivalentă cu o saga. Artistului îi rămâne calitatea de inițiat, la granița dintre făurar, alchimist și șaman. “Lucrurile din trecut” ale Dorinei Horătău aduce în discuție ritmurile matriciale, interschimbabilitatea și codul de semne, într-o scenografie a simplității formale și a subtilității iconice. Claudia Mușat surprinde, ca de fiecare dată – acum printr-o serie de “Moerae”.
Piesele de sculptură selectate pendulează între revalorizarea unor forme care există și unele inventate. Fie că este vorba despre geometrism, abstracție sau interpretări figurative, avem de-a face cu eterna problemă a tradiției și modernității. Pe de o parte sunt citatul și transpunerile, pe de alta interpretările și alegoria. Între acestea, o serie de artiști și lucrări notabile. “Calendarul” lui Lisandru Neamțu marchează timpul într-un mod specific; la fel și spațiul în care a fost plasat (și raționamentul este valabil pentru orice alt spațiu ar ocupa). “Geneza” lui Mihai Tugearu este o posibilă preluare a Domnișoarei Pogany, trecută prin “filtru liquify”, nu în câmpul virtual al Photoshop-ului (Adobe), ci în metal veritabil.
În privința graficii, atributele țin de rafinament, tehnici personale și măiestrie. Gravurile, mai vechi sau mai noi, aduc în discurs maniera și licența. La acest capitol, putem vorbi despre un arc în timp, peste decenii caracterizate de o școală solidă. Ion Panaittescu, Dan Erceanu sau Mircea Nechita sunt trei puncte ale presupusului arc adus în discuție.
Pictura oferă cel mai complet spectacol al diversității tematice și stilistice. Totul, de la culoare la linie, până la ieșirea în spațiu, chiar în obiect, ține de refuzul încadrărilor în categorii. Noul figurativ, sau dacă cititorul dorește, latura hiperrealistă, direcție altfel puternic acoperită în ultimul deceniu în România, lipsește din expoziție, cel mai probabil și din oferta de înscriere la preselecție. Numeroasele alte expoziții de acest fel din ultimii ani nu sunt reprezentate de această dată ca direcție. De această dată îi putem admira pe simeze pe consacrații Marin Gherasim, Cezar Atodiresei sau Florin Ciubotaru, dar și pe mereu surprinzătorii Cornelia Gherlan, Lucia Sergărceanu, Florin Mocanu, Dan Minea ori Ionuț-Theodor Barbu.
Lucrările multimedia trebuie să inspire ideea de “cool”, să fie în “trend”, iar dacă se poate, să fie asociate cu limbajul fracturat (și se poate!). Remarcăm creații non-redundante, insolite, dezinvolte, în anumite cazuri chiar ingenioase. Deocamdată lipsește “cubul negru din sala albă” a galeriei, în care să se deruleze in rotație alternativă continuă creațiile video, dar dincolo de acest aspect, totul este sub control. Răzvan Neagoe și Bogdan Bordeianu acoperă, de exemplu, fiecare pe domeniul său, o arie importantă a unei zone, care, în salonul la care ne referim, a fost mai puțin reprezentată numeric. Vare este, se pare, un moment în care artiștii se găsesc mai degrabă “pe teren” decât în programe de preselecție.
Obiectul și instalația, indiferent de mediul în care sunt încadrabile, mizează pe trick, pe șoc vizual și culori de semnalizare. Murivale, ca de obicei, deopotrivă deschide și închide nișa în care se exprimă plastic. “Aripile” serafimice ale lui Ilie Rusu reprezintă o altă posibilă direcție de dezvoltare a subiectului (și obiectului).
În România, expozițiile de grup sunt condamnate să fie nejustificat de asemănătoare una cu cealaltă, din cauza așa-zisei unități obținute prin diversitate. De cele mai multe ori dialogul lucrării de artă cu spațiul avut la dispoziție este în defavoarea amândurora. Numărul redus de galerii, de o sută de ori mai puține decât ar trebui să aibă o capitală europeană, conduce la expoziții încărcate uneori până la refuz: al spațiului vital și al ideii. Artefactul trăiește mai degrabă ca reproducere mecanică, în paginile catalogului, decât în sala de expoziție. Eventuala ordine alfabetică, lumina corespunzătoare și neutrele foilor tipărite anulează sentimentul de depozit pe care îl experimentează adeseori privitorul într-un spațiu consacrat de expunere. Curatorii, împreună cu toți cei implicați în panotare / aranjamente, își fac de obicei treaba în mod magistral.
Încheiem printr-o prozaică listă a premiilor oferite de UAP cu ocazia ediției 2012 a Salonului “Arte în București”.
Câștigătorii premilor oferite de Uniunea Artiștilor Plastici sunt:
Premiul de excelență Neculai Păduraru
Diploma de merit Medi Dinu Wechsler
Premiul pentru cronică expozițională Mihai Plămădeală (o parte a articolului de față aparține respectivei cronici premiate)
Premiul pentru sculptură Darie Dup
Premiul pentru pictură Bogdan Mateiaș și Claudia Todor
Premiul pentru grafică Iuri Isar
Premiul pentru multimedia Irina Ghenu
Premiul pentru arte decorative Dorina Horătău
Premiul pentru c@arte Aurelian Popovici
Premiul pentru tineret Oana Ispir
