Fără îndoială, capitala literaturii române se mută pentru cinci zile, între 21 și 25 martie, la Paris. Este plin de simboluri acest statut pe care literatura română îl are acum ca invitat de onoare la această a 33-a ediție a Salonului Cărții de la Paris, pentru că Orașul Luminilor face pare din matricea însăși a literaturii române moderne…
Cei 27 de scriitori invitați în mod oficial reprezintă practic toate generațiile literare din România, precum și toate genurile literare, de la roman la poezie, de la teatru la eseu (și nu au fost uitate nici benzile desenate). Lor li se adaugă alte nume, la inițiativa Ministerului Culturii și a Institutului Cultural Român, deci putem spune că atît literatura română, cît și cultura română vor fi reprezentate la Paris în marea lor diversitate, sub toate unghiurile și sensibilitățile, de la generația anilor 60 care a contribuit la „dezghețul literar” în România pînă la cei mai tineri creatori născuți la ora la care se prăbușea comunismul în țara noastră.
Am constatat că în jur de 70 de evenimente sunt programate în cursul celor patru zile cît va dura Salonul de Carte: dezbateri pe teme de o mare diversitate, lecturi publice, prezentări de carte, sesiuni de autografe, expoziții… Iar mediatizarea acestui eveniment este deja pe măsura importanței sale: de exemplu principalele reviste literare din Franța, Lire și Le Magazine littéraire, au publicat deja dosare substanțiale despre literatura română, ca și revista bibliotecarilor francezi Bibliothèque(s). De reținut că postul de radio unde lucrez eu, RFI Roumanie, va transmite în respectivele zile chiar din pavilionul expozițional de la Porte de Versailles din Paris.
Din toate punctele de vedere, statutul de invitat de onoare pe care îl are literatura română la actuala ediție a Salonului de Carte de la Paris reprezintă o enormă șansă pentru România și pentru creatorii ei. O șansă pentru ameliorarea imaginii României în primul rînd. Trebuie remarcat de asemenea faptul că Franța recunoaște de fapt implicit, prin invitația formulată, valoarea creativității românești. După marile succesele ale filmului românesc, după unele mari succese ale unor artiști plastici români (precum Mircea Cantor, care a obținut acum doi ani prestigiosul Premiu Duchamp), este rîndul literaturii contemporane să obțină o recunoaștere europeană și internațională. Sigur, România i-a dat deja, în peisajul literaturii franceze și universale, pe Tristan Tzara, pe Panaït Istrati, pe Mircea Eliade, pe Emil Cioran, pe Eugène Ionensco, pe Virgil Ghiorghiu, pe Gherasim Luca sau pe Benjamin Fondane. Aceste nume sunt deja fixate pe firmamentul memoriei literare, ele au intrat în circuitul valorilor universale precum și al francofoniei întrucît unii au scris în limba franceză. Era însă momentul ca noile generații de scriitori să fie recunoscute în Franța și pe plan european, era momentul ca dinamismul și vigoarea literelor românești să fie redescoperite.
Practic, 50 de ani de literatură românească și de luptă literară se deplasează acum la Salonul de Carte de la Paris. Pentru că evantaiul propunerilor este extrem de larg, de la acele cărți care țineau, în anii comunismului, de rezistența culturală, pînă la noile romane scrise după 1989 și în care România este radiografiată în contextul noilor probleme cu care se confruntă pe drumul democrației și al integrării europene.
Mi s-a părut de asemenea foarte inspirat acest logo propus de Institutul Cultural Român: „La Roumanie se livre”. Un joc de cuvinte care nu poate decît onora francofilia românească. „Livre” înseamnă „carte”, dar „se livrer” înseamnă „a se da”, „chiar a se preda”… Și este adevărat că într-un fel România se va „oferi”, se va deschide în toate dimensiunile ei culturale, se va lăsa „decorticată” pe toate fețele și va fi prezentă de fapt sub lumina reflectoarelor cu toate problemele ei, cu toate complexele ei, cu toate angoase ei existențiale, precum și cu ambițiile și frustrările ei. Într-un fel, România este invitată să se așeze, prin mesagerii ei care vor fi scriitorii, pe marele divan al psihanalizei colective. Dezbaterile anunțate vor radiografia de fapt istoria României de dinainte și de după căderea comunismului, cu toate crizele ei, cu toate succesele și eșecurile ei… Dintre toate „crizele” pe care le are de gestionat, însă, cea mai importantă este, după părerea mea, cea a viitorului.
Există o incertitudine a României în fața viitorului, în ciuda integrării sale europene și a adoptării modelului democratic. Ori, iată, această descindere la Paris este o bună ocazie și pentru abordarea acestui subiect: sunt pregătiți românii să devină efectiv europeni sau se vor lăsa roși de microbul corupției și vor regresa istoric în ciuda șansei pe care o au…
„La langue, ultime liberté” – iată cum sună una dintre dezbaterile programate la Salonul Cărții. Titlu extrem de incitant. Da, ne putem întreba dacă nu cumva, uneori, limba (și literatura) sunt ultimul spațiu de libertate și de inteligență într-un context în care frustrările se adună vertiginos, libertatea nu se transformă în civilizație, clasa politică deraiază, tinerii nu mai cred în ceea ce le spune școala și mai ales nu cred în autoritatea morală a adulților… Da, cînd toți acești nori negri se adună pe cerul unei societăți, nu rămîn oare limba, cuvîntul, literatura drept ultim refugiu?
În franceză, „livrer une bataille” înseamnă „a se angaja într-o bătălie”. Or, România va face și acest lucru la Salonul Cărții: se va angaja într-o bătălie pentru ameliorarea imaginii sale. Va lupta pentru a fi recunoscută și ca un spațiu de înaltă creativitate, nu doar ca o regiune în criză din estul Europei care a trimis în străinătate 3 milioane de imigranți, printre care mai multe zeci de mii de romi.
Această prezență a României la Salonul Cărții de la Paris mai trebuie însă considerată și un moment de bucurie și sărbătoare. Este o ocazie pentru scriitorii români de a se bucura de statutul lor de invitați oficiali. Nu văd de ce această participare, ca și toate dezbaterile prevăzute, nu s-ar putea face „dans la joie”, adică pe un fond de sărbătoare culturală și de bucurie. Nu au francezii expresia „se livrer à la joie”? Ceea ce înseamnnă „a se bucura”, „a se lăsa aspirat de bucurie”…
În definitiv, România are puține ocazii de a străluci în străinătate. Iar această prezență la Salon este o bună ocazie și contez pe un comportment demn al tuturor scriitorilor români (pentru că deseori românii au obiceiul de a se certa lamentabil în public)… Aș mai spune în încheierea acestor aserțiuni strict personale și pentru care îmi asum răspunderea, că, în ultimii ani, cei care au înnobilat numele României în străinătate au fost în special artiștii (cineaștii, scriitorii, regizorii, videaștii, pictorii, muzicienii). Personal cred că numele acestor artiști au suscitat reacții de respect în străinătate într-un grad mult mai mare decît numele oamenilor politici români. Și îmi permit să le spun acestora din urmă că tăierea unor fonduri în domeniul culturii este o greșeală teribilă, care va sancționa nu numai promovarea culturii române în străinătate, ci cultura pur și simplu, adică baza identității românești.
Fotografie de Sebastien Botella