Cred că această ediție, a 27-a, a Salonului sticlei stă sub semnul albului, argintiului metalic sau de oglindă și mai ales al transparenței, acea calitate estetică a obiectului decorativ și de design descoperită relativ recent în mișcarea tectonică a artei.
Iată de exemplu lucrarea „Clothes” a Ioanei Stelea, care invită să ne adâncim privirea în țesătura decorativă și în complexitatea formelor alb pe transparent, însoțite de un zâmbet fin al artistului care le-a regizat, vasul încorporând o geometrie subțire și semne delicate însoțite de vigoarea formei la Dan Popovici, rețele și transparență precum și naturelețea și viul plăsmuirii (în contrast cu perfecțiunea industrială a acestui tip de obiecte) la Heike Pohl în lucrarea „Vas cu împletituri”.
Forme ce se cristalizează pe un concept organic și abstract, dar tot pe melodicitatea transparenței, expun Panteleymon Arnaudov, Andrei Alexander Pop cu „Baby”, Alina Maria Dobrică cu un virtuoz „Figurativ” ca două aripi de fluture, Maria Panțur cu niște delicate „Structuri organice” sau piesele lui Ștefan Szabo intitulate „Din natură”, crenguțele suspendate, cu vocație decorativă, semnate Iulia Năstase și, last but not least, regăsim tot în această zonă o metaforă poetică și plastică remarcabilă, exprimând esența relației trup-suflet și a fragilității lor, „Soul” de Adrian Dan Badea.
Tot în aceeași arie plastică se disting Mihaela Obadă cu o lucrare cu foi de sticlă oranj-transparente, cu pete abstracte de alb la interior, bazându-se pe jocul, pe contrapunctul dintre flexibil și rigid și Valer Neagu, la care remarcăm un inteționat rapel la diluția formelor așa cum o vedea Salvador Dali dar, credem noi, și un ecou al Prințesei X de Constantin Brâncuși, interpretate curajos, incitant și tehnic.
Alb sau opacitatea cristalului de rocă precum și o invitație poetică la meditație propun Ioana Barbu, cu ale sale „Moon”, Cornelia Untilov cu un obiect ce capitalizează și lemnul rustic și sfoara între care este prins un nud feminin, ca într-un teribil mecanism de tortură medieval sau Mihai Țopescu, prezent cu un portret esențializat și meditativ, misterios precum cele din Insula Paștelui. Bizareria jucăușă și neagră a plăsmuirilor naturii este evocată de lucrarea Gabrielei Velea „Din pământ”, în timp ce o autoironie și-o ironie cu referințe excelente la portretul votiv de sorginte bizantină – aici autoportret – este forța generatoare a lucrării Madălinei Papastere.
Pentru că suntem la acest capitol al ironiei exprimate de obiectul de artă, nu putem să nu regretăm absența din expoziția de față a lui Jorge Mafu, ale cărui lucrări făcute cu haz și demolator sarcasm se înscriu într-o tendință clară a obiectului „decorativ” dar bine țintit spre critica socială – prin efecte de instalație etc. Dar alături de acest tip de obiect, forjat la temperatura înaltă a criticii sociale adresate de artist, avem în artele decorative din România și tendința mai cerebrală și, poate, mai rece a obiectului provocator în genul dadaist și duchampian. Aici se înscriu, credem, demersul elegant – obiectul idee – al Cristinei Iliescu, microcosmosurile ludice complicate și seria „Torționarul român” ale lui Marian Nacu, ideile plastice sofisticate ale lui Mihai Chițu în lucrarea „Esențe; sânge albastru”, „Șpriț de vară” a Mădălinei Ion, cu elemente de ready-made excelent fructificate și joc de materii (sfoară, fier, sticlă) – un obiect care transmite bună dispoziție prin însuși spiritul binevoitor al artistei care l-a modelat, chiar și în absența titlului…
În aceeași direcție duchampiană am citi și discursul plastic al lui Dorel Manole, care pare că evocă forța titanică a zeului făurar prin măreția și aplombul cu care unește două objets trouvés, capătul de fier al unui mare târnăcop ruginit intrând și fiind suprapus într-un/unui recipient de sticlă unde se văd fragmente de fotografii din viața cuiva, conținutul ideatic și filosofic fiind surprinzător și clar.
Dacă lucrarea lui Săndel Ene, „Dopping”, care încorporează subtil o cheie a titlului sau lucrarea compozițional-electronică, rapel al structuralității, de Radu Popovici sunt încă integrabile acestui registru, cu piesa lui David Leonid Olteanu, „Dialog spațial”, o construcție aeriană, imaginată cu susținută ingeniozitate din seringi și tuburi, ne apropiem de un alt registru, unde întâlnim pe Carmen și pe Horia Pușcariu ce ne demonstrează dansul pe sârmă la mare înălțime al măiestriei, pe Maria Mâncianu Bogatu cu un portret negru fragmentat, pe Alexandru Mihai Drăgoi cu un portret minunat de meditativ și melancolic intitulat „Deux faces”, pe care dorești să-l privești iar și iar, pe Ana Maria Nagy cu o metaforă specială a artei sticlei (artista propune un eșafodaj grațios, ca de fâșii de panglică verzuie în aer, adăpostind un cristal verde ca un smarald fabulos) .
Deplasându-ne spre zona de culoare, îi remarcăm pe Mihai Băncilă unde forța de rocă, ca amintire a originii sticlei, e acompaniată de un verde intens și sălbatic, pe Mariana Mattis Tudor cu o lucrare ce interpretează melodios și vivace formele geometrice prin culorile alerte, portretele din medalioanele tehnice și plăcute ale lui Neculai Oprea, piesa ca o cahlă medievală – posibil modul compozițional semnată Cristea, fascinantul vitraliu „Dulcea pasăre” ce respiră calmul unora din portretele renascentiste de Gheorghe Butnaru, „Mirabilis”-ul de Cristina Ilinca, silueta semnată cu finețe și arabescuri de Ion Tămâian, interesantele vitralii ca niște evantaie speciale create de Romeo Dragnea și culoarea profundă în care îți scufunzi privirea spre plenitudinea simțului, care este deja brandul Lucian Butucariu. Mai amintim aici piesa semnată de Ovidiu Ionescu unde remarcăm forța cu care obține o compoziție nobilă prin idee și talent din umilitatea unor fire de fier ruginite întrețesute însă cu partituri de sticlă caldă.
Unul din cei trei ucenici ai lui Brâncuși, Isamu Noguchi, a început la un moment dat să exploreze ideea unor sculpturi cu lumină și, în acest sens, am găsit o notă comună în expoziție între fascinantele geometrii reverberante semnate de Vlad Cioroiu, unde minimalismul conține in nuce vocația monumentalului, creația ca o meditație hamletiană a Anei Maria Maioru, coloana de lumină a lui Cătălin Hrimiuc sau spiralele cu fond de oglindă de Cynthia Costache.
Expoziția de față, printre cele mai frumoase ale ultimilor ani, este fără îndoială un răsfăț și o voluptate a văzului, bucuria oricărui privitor. O bună utilizare a ei ar fi preluarea integrală în contextul proximei bienale de arhitectură.