Cu picioarele-nainte
Bine. Să încercăm o scurtă descriere de natură. Am urât dintotdeauna descrierile de natură. În cărțile altora nu le-am citit, iar în ale mele nu le-am scris.
Așadar. În primul rând, nu m-am uitat nici o miime de secundă în jos înainte de a depăși marginea – asta era stabilit dinainte. Am pășit exact așa cum pășesc când merg pe stradă. Când mergeam, mă rog. Asta înseamnă, firește, că mai era ceva stabilit dinainte, și anume cum. Alaltăieri seară, când mi-a venit ideea asta, aproape că m-a pufnit râsul: este că n-ați auzit niciodată de careva care să se arunce în picioare? Din prima clipă am știut că e o idee prea mișto ca să rezist tentației. Abia după aia, în orele care au urmat, mi-am fundamentat teoretic opțiunea, ca să zic așa. Mai întâi că e un mod al naibii de neașteptat de a aplica faza cu „Copacii mor în picioare”. În picioare my ass. Copacii mor prin defrișare, nu în picioare, doborâți, umiliți, rași-tunși-frezați de crengi, beliți de scoarță, trași în scânduri și după aia, știți, sunt două posibilități: ori ajungi hârtie igienică, ori ajungi hârtie igienică.
Așa că, dragilor, copacii nu, dar eu da, voi fi singurul om din istorie care va muri în picioare la propriu. Mă rog, o mai fi fost vreun amărăștean căruia nu i s-a deschis parașuta, da’ ăla nu se pune, că a fost fără voie.
În al doilea rând, poziția asta are un avantaj indiscutabil în ceea ce privește perspectiva. „Perspectiva” – ce mândru sună acest cuvânt, aici și acum! Ce-și doresc oamenii, ba chiar națiunile, mai mult și mai mult? Să aibă o perspectivă. Ei, bine, eu am acum cea mai fermecătoare perspectivă cu putință. Cu capu-n jos ar fi fost de tot căcatul, să nu vezi mai nimic, puținul pe care-l vezi să fie cu fundu-n sus și, colac peste pupăză, să cazi drept în scăfârlie – dacă, Doamne ferește, îți spargi capul?! (vorba ăluia din banc: nu, dom’ne, m-am mai gândit, e prea periculos – nu știți bancul?, las’ că vi-l spun altădată) – și, total inestetic, să-ți întinzi creierii pe asfalt.
Iar pe burtă – și mai penibil! Unu – că te uiți fascinat la pământul care năvălește spre tine și, din cauza asta, nu mai apuci să te gândești la nimic, să tragi și tu o concluzie, acolo, cât de cât, să faci un bilanț, să ai un flash-back cum scrie la carte – se duce dracu’ toată teoria, au scris ăia degeaba. Și doi – că arăți de te umflă râsul, ca o țestoasă scăpată din macara (da’ ce dracu’ să caute o țestoasă în macara?!).
Da, bine, mă rog, știu, mai era o variantă, m-am gândit, bineînțeles. Aruncatul pe spate, pe lângă avantajul că poți să-l execuți marfă, ca-n bazin, la „fluture” – gestul ăla larg, ca o fâlfâire de aripi –, să leșine de plăcere estetică trecătorii (presupunând că le-ai atras atenția anterior – „ulterior fiind tardiv”, vorba lui Gâgă) și să moară de oftică alde Fane Jeg că n-a fost prin zonă, mai are și atuul că te duci privind tot timpul cerul. M-am gândit. Dar până la urmă mi-am zis așa: și ce dacă te holbezi la cer, câtă vreme Cerul oricum nu-i primește pe ăștia care-au avut tupeul să decidă ei când și cum? Și, pe de altă parte, cerul e mereu același, pe când lumea de jos e mereu alta, e păcat să n-o obsevi cu atenție, vorba aia, măcar în ultimul ceas. Și, la urma urmei, nu suntem făcuți din pământ? – de ce m-aș întoarce în pământ cu spatele la pământ? Ar fi cel puțin o impolitețe.
Ștolbă. Toate argumentele astea sunt la ștolbă – de fapt, mi-a venit ideea, mi s-a părut mișto și asta a fost totul. Că dac-ar fi să-mi caut pe bune justificări, aș zice de pildă că, dacă mulți își calcă viața în picioare, eu m-am decis să-mi calc moartea…
Care va să zică, aș mai fi putut publica o carte. De ce oare o fi fost asta prima chestie care mi-a venit în minte? Mai ales că este o prostie, nu aș mai fi putut să public nimic – cine ce naiba mai publică și, mai ales, cine ce naiba mai citește? Cred că e vorba de altceva: aș fi putut să mai scriu o carte. Asta da. Chiar și mai multe. Vorba iubirii filozofice: ai cu cine, ai unde, ai cu ce – dar de ce?
Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariție la Editura Vremea