Cum eram noi?

„The Way We Were” (de-aici o fi venind www!? – nu, de la World Wide Web,  hai că le am pe astea), tradus la noi prin „Cei mai frumoși ani”. La mine, cei mai  frumoși ani au fost doi: 1971. Era o parafrază la „cei patru evangheliști”, sper că v-ați prins. Bine, fie, și 1972.  

Noi eram așa: mai întâi, nu conta sexul. De nici o culoare. Nu numai că nu făceam sex la 15 ani, dar nici măcar nu ne gândeam la el. Iubeam, sufeream, începuseră să apară perechile, care dansau împreună, se și sărutau, dar atât. În general, sexul nu conta nici la dans: nu de puține ori s-a întâmplat, mai ales la ceaiurile de dimineață, ca Aida, Roxana și Nicoleta, să fie, toate, în bucătărie, pregătind ceva de mâncare sau o cafea, în vreme ce, în sufragerie, Africanu, Tobi, Mihnea și cu mine dansam până la epuizare, de pildă pe „In A Gadda Da Vida”. E o pildă bună! E chiar o Pildă.

Apoi, ceea ce reiese deja din cele de mai sus (mai sus, în cazul de față, înseamnă 0,155 metri, cu aproximație), eram o familie. Nu „ca o familie”, ci chiar o  familie. O familie nu este lipsită de probleme, dar rămâne familie orice s-ar întâmpla. Legăturile dintre noi erau la fel de puternice precum acelea de sânge (uneori și la modul propriu, a bântuit moda fraților de sânge, Gabi s-a făcut cu Dragoș, Smaranda cu Vlad, eu cu Cristi, ne tăiam pe mână și ne lipeam tăieturile, cred că faza era luată din „Winetou” – vine tu, dar vine și eu?). O să ziceți: „Păi, dacă legăturile erau indestructibile, cum de n-ați rămas împreună?”,  la care io o să vă răspund: „N-ați mai auzit de părinți din România cu copii în America sau de frați despărțiți de lanțuri muntoase?”. Așa a fost să fie. Nicoleta  este în State, Dragoș în Elveția, Gabi și Gabi în Germania, Lili și Doina în Italia, Dana în Franța, Roxana tot acolo, Aida în Canada, ca și Gabi (da, frate, a fost o perioadă cu Gabi), Cristi în Germania – să mai zic?

În al treilea rând n-o aveam pe-asta cu hainele. Nici la 15, nici la 17, nici la 19 ani fetele noastre nu se dădeau de ceasul morții să arate mai „din pachet” decât  altele. Cât despre noi, băieții… Am fost cu adevărat generația în blugi, generic vorbind, căci eu, de pildă, n-am avut blugi decât mult după majorat. Generația simplității exterioare, lispită de farafastâcuri și concurențe.

Concurență nu exista, de altfel, pe niciun plan. Diferențele sociale și materiale dintre părinții noștri erau pronunțate (tatăl Irinei era consul la Madrid, al Aidei lucra în diplomație la Paris, amândouă își făceau vacanțele în Vest, iar tatăl lui Gabi era directorul Arcom, în vreme ce mama lui Tobi vindea lozuri în plic, iar părinții majorității celorlalți dintre noi erau simpli funcționari, ingineri, doctori), dar niciodată și în nici un fel aceste decalaje nu se regăseau în relațiile noastre. Nici nu știam bine ce sunt toți părinții, unde lucrează, dacă au mașină, unde-și fac concediile și alte de-astea. Nu ne interesa. Eram împreună, eram egali, fiecare putea să spună și să facă orice, criteriile noastre n-aveau nici o legătură cu starea materială.

Și, mă rog, cu ce ne ocupam? Scăzând orele de somn, 90 la sută din timpul rămas, inclusiv orele de școală, îl petreceam împreună. Și în 90 la sută din timpul liber (deseori și în timpul orelor…) vorbeam. Asta făceam noi cel mai tare: stăteam de vorbă. Despre orice, de la fotbal la „Estetica” lui Croce.  Mergeam pe stradă și filozofam. Sau dezbăteam ultima dramă sentimentală din „familie”. Sau disecam o piesă de teatru (pe la 15 ani am început să mergem împreună la treatru, la concerte și prin expoziții). Restul de zece procente era umplut de ceaiuri, în medie unul pe săptămână, mai dese vara, mai rare iarna. Dar nu toate erau propriu-zis ceaiuri, uneori ascultam muzică fără să dansăm, vorbeam, făceam de mâncare, mâncam, făceam un fel de picnic pe teren acoperit. Din când în când mergeam la o cofetărie sau la un spectacol. Și atât. Nu-mi amintesc să fi bătut mingea pe stradă de mai mult de 20 de ori de la 13 ani în sus. Din păcate, n-am ieșit vreodată din București în gașcă.

Oameni care știau la fel de bine cine a fost Chopin și cine este Ian Anderson – asta eram. Și asta am rămas. Până la capăt. Până la capăt.

Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariție la Editura Vremea