Luminița
Am zis că nu mă uit, dar m-am uitat.
Dreapta ei a parcurs trei sferturi din drum. Drumul la capătul căruia arătătorul mă va ținti. Oare degetul mă va urmări cum cobor, coborând și el, sau va încremeni în prima poziție?
Ochii nu ar putea fi mai mari de-atât. Expresia feței este, previzibil, de groază, iar gura cred că-și reprimă strigătul sau poate e pur și simplu prea șocată ca să poată scoate vreun sunet. Acum văd că din cealaltă mână, stânga, i-a căzut o pungă, probabil ceva cumpărături.
În urmă cu mulți ani – n-are rost să-i număr, acum când contorizez sutimile de secundă – am început să mă-ntâlnesc, în fiecare dimineață, în drum spre serviciu, cu o tânără blondă, pe care am botezat-o în mintea mea Luminița. Am început să scriu despre ea. După o vreme, timp în care reușisem să și public unele dintre texte, am oprit-o pe stradă și i-am dat unul dintre texte, care avea la sfârșit și numărul meu de telefon de la serviciu. A luat foile fără să zică nimic și din clipa aia a dispărut! Adică n-a mai apărut în zona aia din Calea Victoriei, la ora obișnuită, plus minus o jumătate de oră, că vă dați seama c-am venit acolo și mai devreme, și mai târziu, patrulând în sus și-n jos, de intraseră la idei securiștii care păzeau din douăzeci în douăzeci de metri ipotetica trecere pe-acolo, la un moment dat, nu, nu a Luminiței, ci a lui Ceaușescu, aveam, vorba aia, preocupări și griji diferite.
N-a mai apărut. Niciodată. Își schimbase ora de intrare la serviciu sau unde s-o fi dus ea dimineața, își schimbase serviciul, traseul (intenționat? Să scape de mine? Dragi cititoare, dacă într-o bună zi un necunoscut vă oferă o proză scurtă a cărei eroină principală sunteți, fugiți cât vedeți cu ochii? Eroină pozitivă, precizez, dacă mai era nevoie. Sondaj-fulger, răspundeți repede, că nu mai am decât vreo cinci secunde), se mutase în alt oraș, la țară, în altă țară, participa voluntar la o misiune cosmică și era deja în drum spre Marte?
N-am aflat niciodată și ceva (mai exact, cei treizeci de metri care mă separă de asfalt) mă face să cred că nici n-o să mai aflu vreodată. Cel puțin, nu pe lumea asta.
Și totuși, am mai văzut-o o dată! Dar în circumstanțe oribile. Mă operasem de curând (vreți să știți ce fel de operație? Ei!, n-o să știți! Nici măcar din viitorul Mare Dicționar al Marilor Scriitori) și abia mă târam pe stradă, strada fiind chiar Calea Victoriei și zona fiind chiar aia, sub un soare orbitor, când am văzut cu coada ochiului – depășisem deja locul – cum Luminița iese de pe străduța care separă blocul cu farmacia și fostul magazin „Săteanca” de Palatul Sturdza, cred c-așa îi spune, aproape de intersecția cu Calea Griviței, în diagonală cu fostul CSP.
Mergea ferm și repede, a luat-o în jos pe Calea Victoriei, spre Piața Palatului și eu pur și simplu n-am avut puterea fizică să mă-ntorc și să alerg după ea, iar ideea de-a o striga „Luminița!” nici nu mi-a trecut prin cap. Mi-a trecut în schimb ideea consolatoare că stă în blocul ăla, despre care știam că are o intrare pe străduță, deci aveam în fine un reper, trecuseră doi ani de la ultima întâlnire, o să mă duc și o să…
Chiar m-am dus, o săptămână mai târziu, am intrat în holul blocului și am început să studiez lista de întreținere! În mintea mea tulburată se instalase certitudinea că nu e nici măritată, dar nici nu locuiește singură, ci cu părinții. Căutam, așadar, familiile de trei persoane. Erau cinci. Lista avea și coloană cu numele de familie, dar ce criteriu puteam să aplic? Ce nume de familie i se potrivea Luminiței, pe care poate o chema de fapt Ilsa sau Filofteia?
Dacă aș fi avut magica vârstă de 15 ani, dacă ne-am fi aflat în magnificul an 1971, n-aș fi ezitat o clipă, aș fi sunat la toate cele cinci uși și, dacă nu răspundea chiar ea, aș fi întrebat frumos: „Locuiește aici cumva o fată blondă, cu părul lung, drept, o fată de care m-am îndrăgostit eu?”
Dar nu mai aveam 15 ani și, vorba lui Tic (vezi volumul 5, „Drum bun, Cireșari!”), undeva e o trădare. Acum aveam res-pon-sa-bi-li-tăți. Răspunderi. Sociale și profesionale. Eram om mare. Adult. Îmi băgasem mințile-n cap. Aveam ma-tu-ri-ta-te-de-gân-di-re, cum îmi tot cerea tata în adolescență.
Așa că n-am sunat. Am ieșit din bloc și asta a fost tot. Definitiv. O!, da, am scris despre Luminița de-am rupt hârtia și-am tocit literele de la mașina de scris Remtor, la defulări, compensații, debușeuri, bufeuri și alte de-astea suntem mari maeștri! Noi, adulții. Noi, responsabilii. Noi, înțelepții.
Cine a spus „Limita superioară a înțelepciunii e lașitatea”? Ah, da, eu. La 15 ani.
Nu, nu e Luminița. Nu sunt ochii ei. E doar o trecătoare îngrozită. Îmi pare rău pentru ea. Asistă la un spectacol șocant care imediat va deveni oribil. Asta e. Ghinion.
Încă opt etaje.
(Fragment din romanul “Salutări de la unu”, în curs de apariție la Editura Vremea)