End Of Job
Și, mă rog, de ce-am abandonat IT-ul, care, nu-i așa…? Nu, nu-i așa. Dintre toți foștii mei colegi de SM (clasă specială de matematică), facultate de Informatică și cinci centre de calcul – în total vreo trei sute de oameni cunoscuți îndeaproape, să ne înțelegem, nu vorbesc despre unii a căror existență mi-a trecut pe la ureche – niciunul nu a izbândit în mod semnificativ. În România, firește. Câțiva, puțini, au creat firme de service și cumpărări-recondiționări-vânzări. Alți câțiva au prins posturi administrative în IT, dar mai degrabă conjunctural: nici nu au fost selectați pe baza a ceea ce învățaserăm noi să facem, adică programare, nici nu au avut așa ceva în fișa postului. În plus, au zburat la prima „împrospătare de forțe”. În fine, foarte puțini s-au adaptat la ceea ce se înțelege azi prin IT, adică rețele, protocoale de internet, dracu mai știe ce. Dar programe nu cred că sunt zece care au scris în toți anii ăștia și niciunul nu s-a îmbogățit din așa ceva. Nici măcar de SGBD-uri nu s-au ocupat. Sisteme de gestiune pentru baze de date. Cred că nici nu mai există termenul. În 1991 cream, pe un 282!, sub DOS!!, cu comanda Edit ca editor de texte și fără interfață grafică, baza de date a tuturor clădirilor din învățământul preuniversitar românesc!!! Iar colegii mei construiau, în aceleași condiții, baza de date a cadrelor didactice. Știți cum e să generezi un tabel cu coloanele desenate din I-uri și liniile din cratime? Dar încă din 1990 – m-am mișcat repede, fraților! – aveam firmă! Cu Ioni, Silviu și celălalt Silviu. „Hello” îi zicea – am fost băieți deștepți, ideea era ca la orice „Hello!” din filme să se facă un rapel subliminal la noi! – a avut și reclamă în „Anunțul publicitar”, îi făcusem și un logo mișto, îndelung gândit: un triunghi echilateral în care era înscris un arc de cerc, era cu bătaie lungă, chiar cu mai multe bătăi… Și, și, ce? Și nimic. Într-un an de zile, am avut fix două contracte, ambele obținute pe pile, și asta pentru că toți deștepții proaspeți oameni de afaceri preferau să angajeze un om și să-i plătească leafă a la longue, când noi îi ofeream ceea ce ar fi putut face ăla pentru echivalentul a trei-patru salarii de-ale lui! Sau preferau să cumpere unul dintre pachetele de programe care începuseră să circule și pe la noi – Ciel, cel mai adesea – care costau de zece ori mai scump, pentru că făceau cel puțin zece lucruri de care patronul urma să n-aibă în veci nevoie. După un an, eram pe zero: câteva sute de lei încasați, tot atâția cheltuiți. Am îngropat-o fără ceremonie și ne-am văzut fiecare de drum. Pentru mine, drumul a însemnat presa. Regret? Nu. Aș face la fel? Ce întrebare tâmpită: dacă te-ai întoarce în timp fie și cu o oră, e imposibil să spui ce-ai face. Bine, peisajul. Descriere de natură. Am parcurs… cât? Că nu mai știu să socotesc la viteza asta… Patru cincimi, da? Zic bine? Să-mi trimiteți confirmarea pe mail, da? Viteza pare să nu fi crescut semnificativ, deci o fi adevărată chestia aia, am zis-o mai sus, n-o mai repet acum, că nu mă dă timpul afară din casă. Afară din casă! Ce mândru sună acest cuvânt! Am reușit să-mi adun picioarele, chiar lipite, sunt mândru de mine, mândru că sunt român. Am fost băiat deștept – da’ când n-am fost eu băiat deștept? – să-mi iau un tricou mulat, altfel, vă dați seama, cămașa ridicată peste față îmi răpea orice perspectivă, plus că arătam ca dracu’, cum bine-a spus. Adidași albi, blugi, tricou negru – în caz că vă interesează. Sunt tot mai aproape. Și, nu, Luminița nu mai e singura care m-a văzut, cel puțin alți șapte, cât am apucat eu să număr, au ridicat privirile și nu mai respiră. Cel puțin așa pare. Deci voi cădea perfect vertical, în picioare, nu cred să mă mai răstorn pe ultimii metri, mișto, o să iasă cum am vrut, bine, sigur, o să mă-ntrebați acum – parcă nu v-aș cunoaște! – ce se va-ntâmpla DUPĂ ce ating asfaltul cu tălpile, pe bune, sunteți ceva de spaimă, chiar vreți să vorbim despre asta acum!? Sunteți din ăia care la o-nmormântare întreabă „Și s-a chinuit mult, săracul?”! DUPĂ nu se pune. DUPĂ e DUPĂ. După-după!, zdupăială, ce drăguț! Dar nu înainte să ajung la unu și să vă transmit de-acolo salutările mele.
Fragment din romanul „Salutări de la unu”, în curs de apariție la Editura Vremea