Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu Memoriile unui fost săgetător, jurnal inedit, publicat în 2015, pentru a marca centenarul nașterii scriitorului. Volumului de Memorii i-a urmat antologia de eseuri În căutarea omului total. Moștenirea literară și spirituală a lui Vintilă Horia. Actele colocviului „Vintilă Horia, o sută de ani de la naștere”.
Seria a continuat cu romanul Cavalerul resemnării, cel de-al doilea volum din „Trilogia exilului”, după Dumnezeu s-a născut în exil. Salvarea de ostrogoți (Prigoniți-l pe Boetiu), cea de-a treia parte a acestui ciclu, va apărea în curând tot la editura Vremea, în traducerea Ilenei Cantuniari.
*
,,Eram atunci scos din celulă și dus de-a lungul unui coridor spre locul pe care-l cunoșteam. Și, ajuns de fiecare dată înaintea ușii, îndărătul căreia știam întotdeauna ce mă aștepta, izbucneam într-un râs căruia nu-i puteam niciodată rezista. Câteva clipe paznicul care mă-nsoțea rămânea încremenit, nemișcat în fața mea, cu o mână pusă pe clanță, neștiind niciodată cum să reacționeze față de acest râs neașteptat. Să deschidă ușa însemna să fie lipsit de respect față de superiorul lui, să introducă acea dezordine evidentă în chiar sânul ordinii. Să mă lase în mijlocul coridorului, pradă nebuniei mele sonore, ale cărei izbucniri neînfrânate ajungeau cu siguranță la urechile celorlalți prizonieri, era ceva ce putea avea consecințe greu de închipuit, căci râsul meu părea batjocoritor, sau, cel puțin, părea că pune la îndoială instituția în care mă aflam găzduit, ca și ideea însăși de justiție, așa cum era ea gândită în acel loc și pretutindeni, de-a lungul și de-a latul sistemului. Nimeni nu râde în interiorul justiției și încă și mai puțin pe coridorul unei închisori. Lucrurile astea două nu merg bine laolaltă. Mă privea atunci uluit, încorsetat în uniforma lui ca într-o platoșă de prostie, incapabil să reacționeze în fața fenomenului neprevăzut de codul educației lui de gardian de penitenciar; i-a dat prin minte într-o zi nefericita idee de a mă lovi peste obraz, ceea ce a conferit efortului meu o putere nelimitată, astfel că râsul meu părea că umple coridorul și spațiul interior al acelui loc blestemat care, dintr-o clipă în alta, avea să se dezintegreze sub explozie, să se spargă sub presiunea acelor valuri homerice care ieșeau din plămânii mei. M-a împins atunci în fața lui după ce a închis ușa, introducându-mă acolo unde, o dată sau de două ori pe săptămână, eram supus aceluiași ritual. Care au fost legăturile tale cu spionajul englez, sau american, sau francez, sau german (faptul că făcusem studii la Göttingen, de pildă, implica pentru primitivii ăștia ideea de spionaj și, deci, de trădare pe baza unui schimb de informații)? În ce moment ai primit bani de la agenți străini? (A fi fost plătit pentru o conferință devenea pentru ei a fi primit bani în schimbul anumitor informații, ceea ce era adevărat, dar într-un alt sens). Care ți-au fost complicii? Am răspuns într-o bună zi:
– Iată lista completă a complicilor mei: Werner Heisenberg, Niels Bohr, Wolfgang Pauli, Louis de Broglie, C.-G. Jung și René Guénon. Au luat notă. Dar nu genul ăsta de ironii provoca izbucnirea mea în râs. Cred că era vorba de inconștientul meu care descoperise acest mijloc de a mă salva, de a nu mă lăsa să alunec în disperare. Râdeam, așadar mă situam în afara lor, sau deasupra lor, la un alt nivel, pentru ei inaccesibil. Ei nu râdeau niciodată, apropierea de ei mă făcea așadar să râd. Și, în același timp, râdeam pentru a face să se cutremure edificiul din temelii. Nimeni nu cuteza să râdă pe teritoriul sistemului, nu se râdea în timpul reuniunilor Comitetului Central, nici în timpul defilărilor de la 23 august, ziua căderii în capcana socialistă, nici în vreuna din instituțiile care rezultaseră de aici. Totul era posomorât și serios: ideologia, veche de mai bine de un secol, incapabilă de ironie și de umor, căci tremura de frică în fața judecății viitorului, edificiile, uniformele, chipurile acelor indivizi apăruți din neantul social, fardați în pripă în culorile unei formații unilaterale care ascundea înfățișarea realității, întorcând-o spre unicul soare care lumina unicitatea sinistră a partidului. Ceea ce ieșea deci din mâinile lor sau din gândirea lor era obligatoriu urât sau lugubru. Râsul este dovadă de inteligență și de libertate. Amintiți-vă de zâmbetul lui Stalin. O floare neagră peste un mormânt. Eram singurul prizonier în stare să râdă al universului lor – temniță. Asta îi speria. Și chiar dacă mai aveam încă putere, după ce mă legaseră fedeleș ca pe un iepure, cu mâinile într-o parte și picioarele în cealaltă parte, de-a lungul barei suspendate în aerul îmbâcsit de fumul țigărilor, de cuvinte urâte, inumane, de prostia vecină cu moartea (trebuie să fii prost pentru a fi rău), mă făceau să mă învârtesc ca un titirez orizontal și începeau să mă lovească cu o vergea de fier, „șocul non-eului” după Fichte, chiar și atunci izbucneam în râsul meu, necunoscut și răzbunător, înainte de a începe să urlu de durere și să mă prăbușesc în tunelul negru în care leșinul mă smulgea întotdeauna durerii conștiente și poate și morții.
„Îmi reveneam în simțiri în celulă și, timp de câteva ore bune, nu mă puteam mișca, abia respiram. Cum, prin ce mecanism ascuns înlăuntrul meu, eram în stare să revin la viață după un asemenea tratament? Într-o zi mi-au rupt un braț, în altă zi femurul, capul mi-era acoperit tot de echimoze și vânătăi mari. Aveam un timpan străpuns, fruntea acoperită de tot soiul de pete, iar durerea fizică mă hărțuia în tot corpul, pe dinăuntru și pe dinafară, în timp ce forța mea psihică sporea în consecință. Îmi gândeam eul, cum spunea Fichte, sub efectul acțiunii-faptă, die Tathandlung, în dublu sens: acțiunea lor exterioară, urmând în continuare raționamentul lui Fichte, adică tortura, îmi înălța egoitatea, eul meu cunoscător al eului și al lumii, la nivelul eului pur. Și această conștiință, doar prin simpla ei declanșare, mă făcea superior falsei realități a universului lor de tenebre și întoarceri îndărăt.
„Îmi dădeam seama de asemenea că revoluția lor împlinea sensul intim al conceptului însuși: revolvere, reîntoarcerea la un punct de plecare situat foarte departe în trecut, retrogradarea, ceea ce înseamnă în fond cuvântul revoluție. Pe când ei credeau că merg înainte. Și râdeam, căci înțelegeam. Și râdeam, căci eu existam întru cunoaștere, pe când ei agonizau întru necunoaștere absolută. Și ei nu știau să opună totuși nimic râsului meu. Polemica asta, ca să spun așa, n-a ținut decât zece ani.”
Tot ce nu este eul, este non-eul, își spuse el, în timp ce umplea ceaunul cu zăpadă, cufundându-l dintr-o singură mișcare în stratul diafan, după ce spărsese crusta de gheață ce se forma pe deasupra. Non-eul este deci universul, sau natura sau lumea exterioară, tot ceea ce exclude și generează eul. Problema îl preocupase timp de câteva zile, recitise unele pagini ale lui Diaconu în care această problemă era pusă ca și cum de rezolvarea ei depindea întrucâtva destinul cosmic, nu reușea să-i înțeleagă importanța, iar a-și aminti de numele lui Fichte și a-l plasa printre romantici nu-i era de niciun ajutor, căci îi frecventase prea puțin pe filosofi. Însă îi era lesne să înțeleagă faptul că această contemporaneitate avea de asemenea un sens literar și, dintr-o dată, în timp ce căra ceaunul cu brațul întins într-o atitudine zilnică și obișnuită care părea că nu are nimic în comun cu tribulațiile spiritului, îi înțelese importanța: omul romantic era un eu absolut în fața non-eului, la fel de absolut ca și el, Toma Singuran, în fața naturii, care includea celelalte non-euri, cât și lucrurile neînsuflețite. Exista o singurătate, o dramă așadar, între cel care raționa asupra lui însuși și restul, dramă pe care tânărul Werther nu o putuse suporta și pe care atitudinea literară a romanticilor o reprodusese în mii de cazuri și de personaje, strâns legate de meditația limitatoare a lui Fichte. Însă asta, își spuse el, liniștind mișcările ca de pendul ale ceaunului așezat deasupra flăcărilor, prins în cârligul lui, asta se așază aproape automat sub dictatura cauzalității. Eul implică non-eul și viceversa. Și nimic nu mă împiedică, în calitatea mea de bun romantic, să mă las să alunec în non-eu, în natură sau în lumea obiectivă, să las să mi se dizolve eul, precum un hindus. Sau: având conștiința acestei disoluții obiective și considerându-mă ca un subiect al obiectului, ca o parte supusă întregului, aș fi ispitit să impun această situație-adevăr tuturor acelora care nu sunt conștienți încă. Obligația deterministă de a confunda întregul cu o parte și de a transforma această falsă relație în adevăr obligatoriu vine de la filosofia romantică, trece de la Hegel la Marx și de la acesta la degenerații ideologiei. Or, eu știu astăzi că acest lucru este fals, că tocmai subiectul este cel care absoarbe obiectul, în măsura în care acela este capabil să-l cunoască pe acesta, și nimeni nu are așadar dreptul de a-mi impune un efort de-a-ndoaselea. Imprevizibilul și incertitudinea exclud orice apartenență la un determinism materialist. Trebuie, de pildă, să se găsească un echilibru acceptabil între Stat și individ, pentru a elimina ascendentul primului asupra celui de-al doilea. Răul provine dintr-un mod greșit de a pune problema și dintr-un soi de încăpățânare a câtorva, falsele elite politice având mijlocul de a acționa asupra noastră prin forță, încăpățânare de a ne condamna astfel la veșnica reîntoarcere a ideilor perimate și a exaltării torționarilor.
Va urma
Fragment din partea a doua a romanului Salvarea de ostrogoți (Prigoniți-l pe Boetiu) de Vintilă Horia, în curs de apariție la Editura Vremea