Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu Memoriile unui fost săgetător, jurnal inedit, publicat în 2015, pentru a marca centenarul nașterii scriitorului. Volumului de Memorii i-a urmat antologia de eseuri În căutarea omului total. Moștenirea literară și spirituală a lui Vintilă Horia. Actele colocviului „Vintilă Horia, o sută de ani de la naștere”.
Seria a continuat cu romanul Cavalerul resemnării, cel de-al doilea volum din „Trilogia exilului”, după Dumnezeu s-a născut în exil. Salvarea de ostrogoți (Prigoniți-l pe Boetiu), cea de-a treia parte a acestui ciclu, va apărea în curând tot la editura Vremea, în traducerea Ilenei Cantuniari.
*
Când zăpada reîncepu să cadă, Toma se simți mai la adăpost ca niciodată. Zilele se făceau ceva mai lungi, rezervele sale de combustibil și de alimente scădeau văzând cu ochii, dar se simțea ca apărat de forțe bine definite împotriva a tot ce îl speriase în cursul toamnei. Ideile lui deveneau mai limpezi, știa ceea ce mai înainte doar simțea. Anii de închisoare și izolarea lui actuală căpătau astfel înfățișarea unei științe. Se situase de partea cea bună, avea acum conștiința clară a participării lui la un joc universal pe care două principii opuse îl jucau încă de la începutul lumii, iar el înțelegea importanța unei cărți noi în mijlocul acestei încleștări.
Adesea, noaptea mai cu seamă, când partea întunecată, lumea instinctelor și a sentimentelor era mai puternică în el decât cea a rațiunii și a preocupărilor lui diurne, își amintea de Malvina și îl durea tot corpul, la fel ca cel al lui Diaconu sub loviturile milițienilor săi, însă lui nu-i venea să râdă. Relua, unul câte unul, episoadele întâlnirii lor și încerca să le retrăiască, încet, nu în străfulgerarea sintetică a amintirii, ci încercând reconstituirea amănuntelor, recreând astfel acele câteva scene care-l marcaseră atât de profund. Gustul acelei femei îi revenea pe buze. Diaconu și Malvina îi dominau cei doi timpi, la fel de importanți și unul și celălalt. Voia să-și amintească de vorbele ei, asta era însă mai greu, păstra în schimb în minte modulațiile vocii ei, în timp ce-i rostea numele, gura ei lipită de urechea lui, cuprinși amândoi în vâltoarea celeilalte cunoașteri. Și simplitatea gesturilor ei, mâinile ei în jurul trupului său sau în fața focului, degetele ei copilăroase și amorale, felul ei de a zâmbi după ce-și dăduse părul la o parte, cu o mișcare a capului, ca cea a unui animal, în dreapta și în stânga obrazului. Picioarele ei, lungi și rasate. Era produsul meditat și modelat în intimitatea genelor, al unor lungi șiruri de întâlniri între bărbați și femei, de-a lungul unor veacuri tenebroase, pe pământuri așezate pe meridiane ale exilului. Toate veacurile sunt, în sensul ăsta, tenebroase, gândea el, căci asta se petrece noaptea, în adâncul patului, în marginea evenimentelor înregistrate de cronici. O femeie frumoasă vede astfel lumina zilei, după generații de încercări aparent hazardate, însă în fond programate în acest scop. Tot așa un geniu. Ceea ce se zărește la suprafața lucrurilor, războaiele, legile, capodoperele, nu erau decât produsele acestei incertitudini, sau ale acestei certitudini ale cărei dedesubturi nu le cunoaștem. Cum de se putuseră întâlni în acest stupid, sau poate înțelept vălmășag? Se vor mai întâlni oare vreodată? Mâine? Peste zece mii de ani?
Își închipuia acea întâlnire într-o lume lipsită de constrângeri, cârmuită de înțelepciune, în care libertatea ar fi luat locul constrângerii. Și-o închipuia la malul mării – de ce marea îi apărea ca un loc protector, curățat de orice impuritate, scăldându-se, sau în plin soare? Și o privea trăind, de foarte departe, ca și cum doar ea ar fi reușit să se salveze în acel viitor, în vreme ce el era osândit să rămână țintuit de zidul acestui trecut care nu era altceva decât prezentul lui actual. N-o visa niciodată. În visele sale Dora-Adela era mereu cea care venea să-l consoleze, ca de obicei, și să-l mângâie, însă visele astea păstrau castitatea realului trăit. Una era iubirea, cealaltă pasiunea. Se gândea la anii care-l amenințau, la lungii ani de temniță care-l așteptau, sau la un viitor plasat în cenușiul vreunui oraș de provincie tristă, departe de orice posibilitate de a depăși această antinomie și de a trăi iubirea și pasiunea într-o singură explozie a trupului și a sufletului. Nu era în stare nici măcar să-i conceapă efectul înlăuntrul lui. Această intensitate îl depășea, îl reintegra meditațiilor lui literare.
Zăpada căzuse în tot cursul nopții și, când deschise ușa spre superba monotonie a peisajului, cerul acoperit părea gata să se dizolve din nou în fulgi mari și mătăsoși. Stratul recent de zăpadă redădea prospețime la tot ceea ce se afla expus sub cerul liber între colibă și linia orizontului. Era mai puțin frig, iar vântul încetase complet să mai bată. Totul părea blând și nevinovat, ca vara. Toma luă un sac gol sub braț și se îndreptă în direcția unde fusese lanul de porumb, cu scopul de a căuta sub zăpadă știuleții uitați acolo de țărani și a-și spori astfel rezervele. Cu mâinile indiferente la frig, curăță locul, ușor de recunoscut, căci deasupra movilelor de porumb zăpada modela contururi în înălțime, ca niște morminte abia schițate pe întinderea câmpiei, alese cei mai buni știuleți, cei mai tari și cei mai mari, își umplu sacul și o luă înapoi spre colibă, dar, odată ajuns la capătul ogorului, lăsă în zăpadă sacul și se-ndreptă spre fermă, atras parcă de amintirea Malvinei, în ciuda făgăduielii pe care o făcuse de a nu se mai întoarce niciodată acolo. Urme de iepuri și de vulpi, precum și micile semne triunghiulare, întipărite în zăpadă de picioarele corbilor, păreau că însuflețesc imensitatea înghețată care vorbea astfel, exprimându-se parcă printr-un alfabet secret, despre viața care continua în pustietatea cucerită și ucisă de către iarnă, dar ale cărei resurse nu fuseseră istovite sub îmbrățișarea iernii și care n-așteptau decât un semn – semnul se înfăptuise deja în măruntaiele pământului – pentru a scutura jugul și a reînnoi ritmul obișnuit. Și toate astea îi apărură ca învăluite într-o stranie frumusețe, în ciuda morții care le însoțea în toate direcțiile. Din norii întunecați și din frigul care-i făcea să trăiască se născuse zăpada asta albă ce acoperea pământul cu o mantie protectoare, izvorâtă parcă din rău, dar în pofida lui, din moment ce viața, chiar și în adâncul celor mai rele încercări, vecine cu cel din urmă nivel, cel sortit morții, sfârșea prin a face cale-ntoarsă pentru a reveni la nivelul pierdut. După cum lupii, vulpile, corbii și vulturii păreau prădători distrugători de viață, tot așa iarna și orice alt flagel, din străfundul excesului lor, aduceau un omagiu pentru ceea ce este. Dumnezeu este, își spuse el, înaintând cu pași greoi, înfundându-se uneori până la genunchi, el nu are alte atribute și orice alt adjectiv poate deveni sacrilegiu. Ceea ce se vede și ceea ce nu se vede se întâlnesc într-un singur sens îndreptat către un singur țel.
Nu se vedeau urme ale unei prezențe umane în fața ușii, nici printre meri. Liniștea, care învăluia peisajul și casa, era atât de uriașă și de apăsătoare, atât de unică și de totală, încât Toma se înclină și-și apără capul ca dinaintea unei primejdii care ar fi explodat în cer atunci când porumbeii, ca niște foarfeci mecanice, spintecară aerul deasupra lui. Se afla chiar în fața intrării principale a casei când zgomotul acesta se produse și când una din păsări păru că se desprinde din stol și-i căzu moartă la picioare. O luă imediat de jos. Nu răsunase nici o împușcătură, porumbelul nu avea urme de rană și nici o parte a corpului său nu era însângerată. Porumbeii se potoliră din nou de partea cealaltă a casei, apoi aripile cu mișcări încete și domestice, ca niște instrumente de lucru, urcară în văzduh și, odată ajunse deasupra lui, de data asta ceva mai departe, conștiente parcă de primejdie, se întâmplă același fenomen și Toma se duse să culeagă de pe jos pasărea doborâtă printre meri. De data asta avea capul zdrobit de un obiect greu, o piatră fără-ndoială, supraviețuitorii se duseră să se așeze mai departe, își reluară zborul spre miazăzi și dispărură în depărtare. Toma lăsă cele două păsări ucise pe scară și se năpusti în fugă în spatele casei, unde nu dădu decât peste niște pași în zăpadă, făcând parcă corp comun cu alfabetul general al iernii, pași mici îndesați și apropiați unul de altul, arătând fuga băiatului dincolo de domeniu. Ajuns la capătul pomilor, la marginea fermei, pe urmele lui, îl văzu galopând peste troiene călare pe un căluț murg, contopindu-se cu acea fantomă săltăreață, îndepărtându-se cu o viteză de necrezut de-a lungul unui soi de drum care părea că și el aleargă înspre satul nevăzut. Era fără-ndoială același băiat care-l lovise la cap toamna trecută, sub nuc. Lovitura aceea îi adusese ajutorul Malvinei, de data asta însă nu mai era nimeni acolo. Se-ntoarse spre casă, îi dădu ocol, bătu la cele două uși, strigă, dar nici un fum nu ieșea de pe coș, iar zăpada rămăsese neatinsă în jurul casei. De ce îl cruțase de data asta băiatul? Cei doi porumbei pe care-i luă cu el, nu fără o anume repulsie, calzi încă de viață, păreau un dar. Poftim scuzele mele, părea că spune acel omagiu picat din cer. Și o rupsese la fugă pentru că se temea de el, sau de vreun gest de răzbunare.
Toma încercă să-și amintească chipul copilului, căci îl zărise, fie și numai preț de o clipă, când întorsese capul înspre partea de unde îi venise primul proiectil, cu două luni în urmă. Avea niște ochi plini de ură și ironici totodată, deasupra praștiei ațintite spre el, o singură mișcare producând întinderea celor două elastice, zgomotul ca de bici și apoi durerea și bezna. Un cap ciufulit, desenat parcă pe galbenul frunzelor de toamnă, și asta era tot. Putea să aibă între doisprezece și paisprezece ani, mai curând doisprezece fără îndoială judecând după talie și înălțimea la care îi ajunseseră părul și privirea, un copil așadar la începutul adolescenței, condus în violența lui de dorința de a apăra nucii, merele, via și porumbeii, care se găseau oarecum sub protecția lui și la care venea probabil să caute un supliment de hrană sau de aventură. Locuia așadar în sat, deci nu prea departe, și dispunea de un cal care-l însoțea și-l ajuta să învingă distanța, iar acum iarna, și zăpada. Bărbat deja, căci era dispus să se bată pentru a-și apăra bunurile și chiar să fie generos, din moment ce tocmai îi dăruise o parte din avuțiile lui. Îl consideră de acum un posibil aliat, sau un prieten, mai degrabă decât un dușman ca până atunci. Cine știe ce se ascunde îndărătul acestei apariții și înapoia acestui conflict în care, în fond, Toma fusese întotdeauna mai tare? Și ce raport să stabilească între băiat și Malvina, care nu fusese surprinsă de eveniment și care nu voise niciodată să vorbească despre el? Niciodată, asta însemna prima și ultima lor întâlnire. Acest amănunt, ca și tot restul, rămăsese în beznele inexplicabilului. Malvina, ea însăși, era inexplicabilă.
Ajuns la el acasă, băgă cei doi porumbei în zăpadă, lângă intrare și medită îndelung, așezat în fața focului, asupra modului în care avea să-i prepare a doua zi, lipsit cum era de orice experiență culinară. Se hotărî pentru soluția cea mai elementară și cea mai bine adaptată împrejurării: să înfigă cele două păsări în aceeași frigare, după ce le va fi scos măruntaiele și le va fi împănat cu un măr și câteva bucățele de slănină. Însă operația în sine era ceea ce-l tulbura cu adevărat – să taie în carne, să jumulească, să curețe pe dinăuntru, să se mânjească de sânge, să ia oarecum contact cu moartea ascunsă în acele organe în care avea să-și bage degetele pentru prima dată în viață. Dar și asta putea fi considerat ca o punere la încercare și totul, praștia, Malvina, porumbeii, adolescentul cel crud, răzbunător și generos, îi apărură încărcate de un sens care depășea simplul lor aspect de fapte zilnice, ca și propria lui prezență în colibă și suferințele lui trecute și probabil viitoare, ce unduiau și se îndepărtau la orice mișcare vitală, pentru a face loc cunoașterii și iubirii. Își aminti de o frază din manuscris, transcrisă deja de câtva timp: „un regim capabil să desființeze cunoașterea și iubirea va desființa omul”. Era adevărat, omul nefiind comunicare, așa cum mediile universitare din Vest se înverșunau s-o spună, căci albinele, delfinii și elefanții aveau și ei codurile lor și comunicau fără dificultăți în cadrul ambianței lor, pe când a cunoaște și a iubi și, mai cu seamă, a cunoaște și a descrie actul cunoașterii și cel al dragostei erau caracteristice pentru ființa umană. Și cu cât o circumstanță istorică era mai dificilă și mai antiumană, cu atât mai mult provoca în ființele umane compensarea prin cunoaștere și prin iubire, ceea ce reprezenta, la urma urmei, un pas înainte, în pofida aparențelor contrarii.
Este absolut indispensabil ca noi să ne iubim unii pe alții, spunea Poetul. Erau șase în celulă, trei pe o parte și trei pe cealaltă parte, așezați pe marginea paturilor de jos, rigizi, înțepeniți în postura aceea cvasi-militară de către regulamentul interior, izolați de restul lumii, deci condamnați de către noua lege la a nu mai cunoaște și a nu mai iubi. Poetul le vorbea ceasuri întregi, sau le recita din versurile pe care le compunea în timpul nopții și pe care se obișnuise să și le întipărească în memorie, devenită prodigioasă în lipsa creionului și a hârtiei. Trebuie să transformăm văgăuna asta în sursă de cunoaștere și iubire, spunea el, nu există doar femeile pe lumea asta, mai sunt și cunoștințele, prietenii, maestrul, discipolii, realitatea vizibilă și invizibilă, toate astea trebuie să vă deprindeți să le iubiți. Ei vor să distrugă dragostea, noi o vom păstra vie chiar aici, în sânul urii. Și le vorbea despre filosofi și poeți, acordând astfel cunoașterii rolul ei de proteguitoare, în inima ignoranței organizate. Îi gravau cele mai bune poeme pe sticle, a căror suprafață o transformau în tăblițe de ceară, după moda anticilor (Ovidiu la Tomis, spunea Poetul, își scria versurile pe tăblițe cerate, zgâriindu-le cu un stilet din lemn sau din metal în chip de pană sau de creion) ca pe vremea când tiparul nu fusese încă inventat. Revoluția, fidelă destinului și numelui ei, îi silea la această întoarcere. Frecau cu săpun suprafața unei sticle și, atunci când săpunul se întărea, scriau pe deasupra poemul, încrustând cuvintele în masă ca într-o ceară, cu ajutorul unui cui care slujea drept pană. Iar sticla, devenită purtătoarea unui mesaj poetic, circula de la o celulă la alta, de la o închisoare la alta, sau lua calea lumii din afară și versurile acelea deveneau cunoscute în lumea întreagă. Foi clandestine le transmiteau restului țării și în străinătate, unde scriitori în exil le traduceau și le publicau în cărți sau reviste.
Își amintea de acele ore de lucru intens, în liniștea secretă a celulei, lungile după-amiezi de iarnă, când Poetul dicta rar ultima lui poezie, iar o mână devotată o înscria pe suprafața săpunită a sticlei. Sau își amintea de aceeași voce vorbind, șoptind aproape cuvintele unei lungi conferințe asupra misticilor germani, asupra cronicarilor români din secolul al XVII-lea sau asupra esoterismului lui Dante. Toma relua și continua adesea temele Poetului. Sau se făcea auzită în întuneric vocea altuia recitind poemele lui Mihai Eminescu, de la cap la coadă, toate poemele sale, începând cu Rugăciunea unui dac și până la Scrisoarea a patra. Fiecare știa câte ceva, își aducea aminte, memoria devenea tot mai bună, vastă și fidelă, iar zilele treceau în colțul acela pierdut din cloaca penitenciară, ca și cum universul, cu întreaga sa frumusețe și înțelepciune, s-ar fi concentrat acolo.
Adormi cu amintirea asta în gând.
Fragment din partea a doua a romanului „Salvarea de ostrogoți (Prigoniți-l pe Boetiu)” de Vintilă Horia, în curs de apariție la Editura Vremea