Nu trece o zi în care să nu apară noi propuneri și inițiative de salvare a monedei unice europene și, în ultimă instanță, chiar a ambițiosului proiect de construcție a unei Uniuni Economice și Monetare în Europa pus la grea încercare de criza datoriilor suverane în plină desfășurare. Multe dintre aceste propuneri rămân vagi și generale, fiind mai degrabă luări de poziție și idei de principiu utile eventual pentru viitor, dar care nu rezolvă criza curentă. Altele sunt mai concrete, dar insuficiente sau îndoielnice în privința eficacității. Toate au însă o caracteristică comună: sunt greu de acceptat politic și prin aceasta greu de pus în practică. Tocmai de aceea liderii europeni tergiversează punerea în aplicare a unor măsuri decisive care să pună capăt crizei.
Primul pas către adoptarea unui pachet de soluții realiste pentru depășirea crizei este recunoașterea faptului că aceasta are două dimensiuni care trebuie atacate în egală măsură. Prima este problema datoriilor deja acumulate, pe care unele state din sudul Europei nu le mai pot gestiona. Cea de-a doua dimensiune a crizei ține de dezechilibrele create între țările membre ale zonei euro, dezechilibre a căror persistență face nesustenabilă moneda euro, chiar dacă problema datoriilor deja acumulate ar fi rezolvată într-un fel sau altul. (…)
Există însă și un mecanism alternativ care ar permite corectarea dezechilibrelor păstrând moneda unică – corecția prin prețuri, respectiv o inflație diferențiată. Dacă prețurile în țările din nord, îndeosebi Germania, ar crește mai repede decât cele din țările din sud, atunci ar avea loc o ieftinire relativă a bunurilor și serviciilor țărilor în dificultate, care le-ar readuce la competitivitate și ar permite relansarea lor economică. Paul Krugman estimează că în cazul în care inflația în Germania ar urca la 4% anual, iar în țările din sud prețurile ar rămâne constante, în cinci ani s-ar produce o corecție în prețurile relative de 20%, suficientă pentru rebalansarea zonei euro. Inflația medie la nivelul zonei euro ar atinge 3% anual – peste ținta Băncii Centrale Europene, dar la un nivel tolerabil al deviației.
Pentru a obține un asemenea rezultat este suficient ca BCE să relaxeze politica monetară prin, de exemplu, programe masive de cumpărări de obligațiuni. Creșterea masei monetare va avea ca rezultat creșterea mai rapidă a prețurilor în economiile ce funcționează aproape la capacitate maximă, cum este Germania. Este adevărat că o asemenea mișcare ar reprezenta o depășire a mandatului și statutului BCE, dar trebuie recunoscut că acest lucru s-a întâmplat deja în ultimii doi ani.
Este desigur o soluție nedreaptă pentru Germania și celelalte economii “virtuoase” ale zonei euro, care își văd competitivitatea diminuată de o inflație deliberată, de care beneficiază cei mai puțin disciplinați. În apărarea ei se pot însă aduce două argumente. Primul este acela că într-un fel sau altul, Germania va plăti o bună parte din costul crizei – dacă nu prin măsuri active de intervenție, atunci prin pierderile pe care le va suferi în cazul falimentului țărilor din sud. Al doilea este că Germania și țările din nucleul economiei europene au beneficiat cel mai mult de sistemul monedei unice. În lipsa acesteia, marca germană s-ar fi situat la un nivel relativ mai înalt, iar competitivitatea economiei germane nu ar fi atins nivelul la care s-a situat în cadrul uniunii monetare. Este deci în interesul Germaniei să mențină moneda euro în ciuda costurilor provocate de criză.
O politică monetară mai laxă a BCE ar ajuta și la soluționarea celuilalt aspect al crizei, cel al datoriilor deja acumulate, care s-ar diminua în termeni reali datorită inflației.
Îmi vine greu să cred că am ajuns să fiu favorabil unei soluții care implică nerespectarea ortodoxiei în materie de politică monetară, dar sunt tot mai convins că o altă cale nu există pentru depășirea crizei și menținerea monedei comune. De altfel, istoria bogată a crizelor financiare arată că inflația a fost întotdeauna parte a soluției de ieșire din criză. Este adevărat că uneori a fost scăpată de sub control și germanii, care păstrează vie amintirea unor astfel de situații, rămân greu de convins.
Aurelian Dochia este analist economic, fost bancher de investiții
Opiniile aparțin autorului și nu reprezintă neapărat poziția Ziarului Financiar.