Sănătatea, doi pași înapoi

De mai bine de un an și până de curând, tema principală de dezbatere în domeniul politicii sanitare a fost noua lege a sănătății. Cu suișuri și coborâșuri, cu dezbateri interminabile, cu jumătăți de măsură și jumătăți de declarații, cu amânări și întârzieri. Așteptările generale erau ca această lege să crească rolul și contribuția domeniului privat în sănătate. Adică să putem opta pentru asigurători privați, sau pentru spitale private, și chiar în cadrul sistemului de stat să vedem mai multă autonomie, descentralizare și inițiativă. Iată însă că ne paște altceva. Declarațiile de sâmbătă (12 ianuarie – n.red.) ale ministrului Nicolaescu ne trimit direct către centralizare și etatism.

În țările europene al căror sistem medical îmi este cunoscut, colectarea fondurilor pentru sănătate diferă mult. Există sisteme bazate pe taxe, ca în Anglia, sisteme bazate pe contribuții gestionate de asigurători de stat ca în România, sau de asigurători privați, ca în Olanda, sau sisteme mixte. Aproape orice se poate când vine vorba de colectarea și gestiunea banilor. Există însă un consens general cu privire la plata serviciilor medicale, și anume că banul urmează pacientul. Dacă pacientul alege să meargă la un spital privat, banul merge după pacient.

Dacă pacientul alege să meargă în altă țară, banul aferent îl urmează.

În timp, spitalele concurează între ele, indiferent de forma de proprietate și își optimizează procesele. Structura de proprietate devine nerelevantă, spitalele putând fi publice, private, ale unor asociații non profit religioase sau laice, ale autorităților locale sau chiar în diferite structuri mixte de parteneriat. În cele mai multe cazuri, sumele sunt acoperitoare și nu se pune problema unor coplăți din partea pacienților, sau aceste coplăți fac obiectul unor asigurări private suplimentare.

De câțiva ani, există spitale private și în România, iar nume ca MedLife, Regina Maria, Pelican, Arcadia sau Polisano sunt repere importante pentru pacienți în zonele în care operează. Românii au în sfârșit posibilitatea de a alege nu doar între sistemul public (chipurile) gratuit și clinicile mari din Viena sau Istanbul, ci pot merge la clinici românești bune, eficiente, care oferă un raport calitate preț mulțumitor. Clinici care pot plăti medicii la un nivel rezonabil, ca să nu plece din țară. Care își plătesc taxele și care plătesc taxe pentru venitul real al medicilor. În care este normal să nu fie șpăgi, în timp ce în sistemul public o secție “cu buzunarele cusute” uimește pe toată lumea și face senzație în presă.

Apariția spitalelor private creeaza într-adevăr mici semne de concurență pentru spitalele de stat. Există orașe din țară și domenii medicale în care spitalele private au devenit atât de competitive încât pot asigura servicii fără coplată din partea pacientului, sau cu o coplată la nivelul plăților informale din sistemul de stat. La nivel național, doar 10% din serviciile spitalicești sunt furnizate în privat, deci 10% din fonduri ajung la spitalele private. Împărtășesc opinia că de îndată ce această cotă crește și ajunge spre 30%, statul resimte suficient de puternic presiunea așa că trebuie să își ajusteze și el procesele și costurile pentru a face față concurenței. Așa putem ajunge la situația din străinătate, în care nu mai contează ce formă de proprietate are spitalul, ci doar calitatea proceselor sale medicale și operaționale.

Ce se întâmplă însă în România? Ce face un sistem corupt, învechit, anchilozat, când începe să simtă concurența? Se reformează? Nu.

Dimpotrivă, încearcă să elimine această concurență prin metode administrative. În loc să reformeze sistemul de stat pentru a-l ridica la nivelul de competitivitate necesar, preferă să taie craca privatului.

Și pedepsește astfel pe toată lumea. Pe medicii care au avut curajul să iasă din sistem dar să rămână în țară, lucrând la privat, pe pacienții care plătesc contribuții de sănătate de a căror utilizare nu pot dispune când sunt bolnavi și nu în ultimul rând, pe puținii investitori care au avut curajul să investească în sănătate și care susțin astăzi pierderi operaționale în spitalele nou construite. Prin vocea ministrului sănătății, România spune comunității de investiții că nu poate conta pe un sistem stabil și convergent către normalitatea europeană. Ce urmează?

Oprirea plăților către laboratoarele private de analize – acum când majoritatea laboratoarelor sunt deja private? Oprirea rambursării medicamentelor compensate în funcție de forma de proprietate a fabricii producătoare?

Cum ar fi dacă în orice țară europeană statul ar opri rambursarea serviciilor prestate de spitalele private? Răspunsul este simplu. Ar fi haos. Cam ca la noi, acum.

Sergiu Neguț a fost directorul general adjunct al Regina Maria