Romancieră, producătoare și critic literar, Sarah Dunant este una dintre autoarele britanice care se bucură de un succes răsunător atât în Europa, cât și în SUA. S-a născut în 1950 în Londra și a studiat istoria la Newnham College, Cambridge. S-a făcut cunoscută ca actriță, iar în 1974 a devenit producătoare pentru BBC. În prezent scrie recenzii pentru publicații prestigioase precum The Times și The Observer și prezintă emisiunea „Night Waves“ la BBC Radio 3. De la debutul literar din 1983 cu Examinating Angels (pe care-l semnează cu pseudonimul Peter Dunant), Sarah Dunant a mai scris încă zece romane și două cărți de eseuri. Unul dintre personajele sale emblematice este Hannah Wolfe care apare în Birth Marks (1991), Fatlands (1993) – câștigător al Crime Writers’ Association Macallan Silver Dagger for Fiction – și Under My Skin (1995). În anii următori publică Transgressions (1997; Transgresiuni, Humanitas Fiction, 2008) și Mapping the Edge (1999), care confirmă pe deplin succesul la public de care se bucură autoarea. Cele mai recente romane ale sale, Nașterea lui Venus (Humanitas Fiction, 2007; The Birth of Venus, 2003) – bestseller internațional tradus în peste douăzeci și șapte de limbi – și În compania curtezanei (Humanitas Fiction, 2007; In the Company of the Courtesan, 2006) – intrat imediat după apariție pe lista de bestselleruri a New York Times și tradus în treizeci de țări -, au propulsat-o pe Sarah Dunant în topul celor mai de succes scriitoare de romane istorice. Ultimul său roman, Sânge și splendoare. Familia Borgia, e cronica înălțării și decăderii celebrei familii spaniole care a condus Roma, datorită minții strălucite a Papei Alexandru, brațului de fier al lui Cesare Borgia și farmecului dublat de inteligență care o caracteriza pe Lucrezia Borgia.
„Sarah Dunant îi transformă pe cumpliții Borgia, pe ticăloșii curteni și cardinali din Europa Renașterii în personaje perfect conturate, pline de viață și de dorințe.” – New York Times
În data de 3 decembrie autoarea va fi prezentă la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, unde vor avea loc lansarea cărții și o sesiune de autografe, iar pe 4 decembrie va participa la FILB 2013.
*
* *
Îngână o rugăciune scurtă către Maica Preacurată, își ia pălăria de cardinal și pornește cu pași ușori de-a lungul coridorului de marmură dintre chiliile improvizate până ajunge în dreptul celei pe care o caută.
Înăuntrul ei, oarecum secătuit de căldură și politichie, stă un tânăr cu o burticică bahică și o față păstoasă. La cei șaptesprezece ani ai săi, Giovanni de’ Medici este cel mai tânăr cardinal numit vreodată de Sfântul Colegiu, și încă nu s-a hotărât în slujba cui să se pună.
— Vicecancelare! se ridică tânărul dintr-un salt. Adevărul e că nu poți să te lupți la nesfârșit cu problemele bisericești și mintea îi alunecase spre imaginea sânilor albi ca laptele ai unei fete cu care împărțea patul la Pisa, pe când se afla acolo la învățătură. Avea ea ceva – poate un anumit râs sau poate mirosul pielii – încât, atunci când tânărul simte nevoia de alinare, se freacă de corpul ei în gând. Iertare, nu v-am auzit.
— Dimpotrivă, eu sunt cel care trebuie iertat. Te întrerup din rugăciune!
— Nu… Nu tocmai. Îi oferă singurul scaun, dar cardinalul Borgia îl respinge cu o mișcare a mâinii, instalâdu-și dosul amplu pe patul de scânduri.
— Aici e numai bine pentru mine, zice el cu un aer jovial, lovind salteaua cu pumnul.
Tânărul Medici îl privește fix. În vreme ce toți ceilalți sunt toropiți de căldura cotropitoare, e remarcabil cum un asemenea om voinic continuă să fie cât se poate de vioi. Lumina lumânărilor scoate în evidență o frunte lată sub o claie de păr alb cu tonsura de rigoare, un nas mare și încovoiat, buze pline și un gât gros. Nu îți venea, nu puteai să spui despre Rodrigo Borgia că ar fi arătos; era prea bătrân și prea solid pentru una ca asta. Totuși, odată ce te-ai uitat la el nu-ți este ușor să-ți dezlipești privirea, pentru că în ochii aceia întunecați și iuți există o energie mult mai tânără decât anii lui.
— După ce am trecut prin alegerea a patru papi, aproape că am ajuns să îndrăgesc – cum să le numim? – „provocările“ vieții de conclav. Vocea, ca și trupul, produc impresie, o voce plină și adâncă, cu urmele accentului spaniol împodobind gutural anumite cuvinte. Dar mi-aduc și acum aminte cum a fost prima oară. Nu eram mult mai mare decât ești dumneata acum. Și atunci era tot august – o lună cât se poate de rea pentru sănătatea sfinților noștri părinți, din păcate. Închisoarea noastră nu era atât de minunată ca acum, firește. Țânțarii ne mâncau de vii și patul îmi dădea dureri de oase. Și totuși, am supraviețuit. (Și râde, cu hohot puternic, aproape fără să-și dea seama și fără nici un artificiu.) Deși nu aveam un asemenea tată remarcabil care să mă îndrume, bineînțeles. Lorenzo de’ Medici ar fi mândru să te vadă luându-ți locul în conclav, Giovanni. Îmi pare sincer rău că a murit. E o pierdere nu doar pentru Florența, pentru toată Italia.
Tânărul își înclină capul. Fii atent, fiule. Roma zilelor noastre este o văgăună a ticăloșiei, locul unde s-a adunat ca într-un nucleu tot ce este rău. Sub robă ține o scrisoare: sfaturi de la tatăl său despre cum să pătrundă în cuibul de vipere al politicii bisericești, sfaturi din partea unui om care avea darul să alunece pe stratul cel mai subțire de gheață și să aibă aerul că dansează. Sunt puțini cei în care poți avea încredere. Păstrează-ți gândurile pentru tine până ajungi să stai bine pe picioarele tale. De la moartea lui Lorenzo, în urmă cu doar câteva luni, tânărul cardinal învățase scrisoarea pe dinafară, deși acum și-ar dori cu disperare ca vorbele să fie mai puțin generale, mai precise.
— Spune-mi, Giovanni… Rodrigo Borgia își coboară vocea prea din cale-afară, ca și cum ar anticipa secretele pe care sunt gata să și le împărtășească, cum faci față probei ăsteia de trecere prin labirint?
— Mă rog lui Dumnezeu să găsim omul potrivit care să ne conducă.
— Bine spus! Sunt convins că tatăl dumitale rostea cuvinte grele la adresa corupției din Biserică și te prevenea împotriva așa-zișilor prieteni care vor să te atragă pe calea greșită.
Actualul colegiu al cardinalilor e sărac în oameni de valoare și ar fi bine să fii rezervat și mereu în gardă. Fără să vrea, tânărul își ridică o mână spre piept, să verifice dacă scrisoarea e bine ascunsă. Fii cu băgare de seamă la cei care vor să te ispitească, oameni răi care nu se lasă până nu te doboară, mizând pe tinerețea care te face o pradă ușoară. Ce mai calea valea, nici măcar privirea de șoim a Vicecancelarului nu poate să răzbească prin două rânduri de țesătură și să citească secrete, nu?
Afară, un strigăt străpunge aerul, urmat de zgomotul unei archebuze; la timpuri noi, arme noi. Tânărul își înalță iute capul spre înaltul ferestrei întunecate.
— Nu te neliniști. E doar o încăierare obișnuită.
— O, nu… Nu-mi fac griji.
Poveștile sunt binecunoscute: se știe că în perioada dintre domniile a doi papi, Roma devine brusc de nestăpânit, răfuieli vechi sunt reglate prin lovituri de cuțit pe alei întunecate, altele noi se clocesc sub acoperirea unui val de banditism general care alunecă voios de la tâlhărie la încăierare și crimă. Dar oamenilor care au beneficiat prea mult de favoruri, lor le este rezervat ce e mai rău, pentru că au cel mai mult de pierdut.
— Ia să fi fost aici când a murit ultimul papă della Rovere, Sixt IV – deși nici măcar Lorenzo de’ Medici n-ar fi putut să-și facă fiul cardinal la vârsta de zece ani, nu? Rodrigo râde iarăși. Nepotul lui era atât de mult detestat încât mulțimea i-a devalizat casa mai iute decât o invazie a lăcustelor. Când s-a terminat conclavul, nu mai rămăseseră decât pereții și grinzile. Totuși, presupun că te simți ca acasă stând aici sub lucrarea făcută de mâinile protejaților tatălui dumitale. Își ridică privirea spre fresca de pe peretele din spate al chiliei: un grup de siluete subțiri ca trestia și atât de grațioase încât parcă ar continua să se miște sub penelul pictorului: E făcută de acel Botticelli, nu?
— Da, Sandro Botticelli.
Stilul îi este la fel de familiar tânărului florentin ca și Tatăl Nostru.
— Ce om talentat! E minunat cât de mult… cât de mult reușește să îmbrace spiritul în carne. Am fost mereu de părere că Papa Sixt a fost din cale-afară de norocos să pună mâna pe el, având în vedere că erau abia trei ani de când omul urzise o conspirație menită să ducă la uciderea propriului patron, tatăl dumitale, și la dispariția întregii familii Medici. Din fericire, ești prea tânăr să-ți amintești nelegiuirea.
Dar nu atât de tânăr încât să-i fie vreodată îngăduit să uite. Singurul lucru mai sângeros decât atacul însuși fusese răzbunarea.
— Din fericire, a supraviețuit și a prosperat. În ciuda familii della Rovere, adaugă Rodrigo cu un zâmbet.
— Tata avea cuvinte de laudă la adresa minții ascuțite a Eminenței voastre, vicecancelare. Știu că o să am multe de învățat de la domnia-voastră.
— A, da! Văd că ai de pe-acum istețimea și simțul lui diplomatic, spune el, și zâmbetul i se topește într-un hohot de râs.
Flacăra lumânării de pe masă tremură în ritmul suflului său, iar trăsăturile generoase dansează în lumina ei. Bărbatul cel tânăr simte cum o broboană de sudoare i se scurge din păr și o șterge cu mâna. Își simte degetele murdare. La polul opus, Rodrigo Borgia continuă să fie perfect neafectat de căldură.
— Ei bine, trebuie să mă ierți dacă mă port cu o anumită afecțiune paternă. Și eu am un fiu care are nevoie de îndrumare în urcușul pe treptele ierarhiei bisericești. A, dar îl cunoști, desigur. Ați învățat amândoi la Pisa. Cesare te pomenea adesea drept un bun prieten. Și un student remarcabil într-ale dreptului și retoricii.
— Exact ce pot spune și eu despre el.
În public. Nu între patru ochi. Nicidecum. Între patru ochi, tânărul și fălosul Borgia era mult prea înconjurat din toate părțile de anturajul lui spaniol ca să poată fi prietenul cuiva. Cu atât mai bine, pentru că oricât de mulți bani ar fi avut în spate (și avea cu grămada; când venea undeva la cină abia vedeai țesătura hainei de bijuteriile cusute pe ea) un bastard din neamul Borgia n-ar fi putut fi cât veacul egalul social al unui Medici legitim. Era totuși un băiat deștept și-i mergea mintea cu o asemenea viteză încât în orice dispută publică era capabil să spună esențialul, născocind argumente ca un șir de panglici colorate care-i ieșeau din cap, până când negrul părea să se transforme în alb, iar răul devenea doar o altă nuanță de gri. Până și laudele tutorilor săi aveau aerul să-l plictisească: trăia mai mult prin cârciumi decât prin sălile de clasă. Dar, la drept vorbind, nu era nici pe departe singurul.
Tânărul Medici se bucură că este învăluit în umbră. Nu i-ar plăcea deloc ca asemenea gânduri să se arate la lumina zilei. Deși emblema de pe blazonul Borgia înfățișează un taur, toată lumea știe că familia are în sânge viclenia vulpii.
— Să știi că admir felul în care îți urmezi menirea și năzuința spre bine, cardinale. Rodrigo Borgia se apleacă și-și așază încetișor mâna pe genunchiul lui. Va cântări cu prisosință în ochii lui Dumnezeu. (Face o pauză.) Dar mă tem că nu și în analele omenești. Tristul adevăr este că vremurile în care trăim sunt cât se poate de corupte și fără un papă capabil să poată face față apetitului lupilor care-i dau târcoale, nici el, nici Italia nu vor supraviețui.
În timp ce dosul mâinii e gros ca o halcă de carne, degetele îi sunt surprinzător de elegante, îngustate spre vârf și perfect îngrijite și, preț de o clipă, tânărul se trezește gândindu-se la femeia care cinstește patul vicecancelarului de la o vreme. Se spune că este o adevărată Venus în carne și oase: cu piele albă ca laptele, păr de aur și suficient de tânără pentru a-i fi nepoată. Bârfa e spoită cu dezgust la gândul împreunării dintre o asemenea dulceață și o asemenea putreziciune, dar mai e și invidie la mijloc; cât de lesne se lasă atrasă frumusețea de magnetul puterii, indiferent de aspectul bărbatului.
— Vicecancelare, dacă vă aflați aici ca să mă iscodiți în legătură cu votul…
— Eu? Nu, nu, nici gând. Eu nu sunt decât un miel în turma aceasta plină de putere. Ca și dumneata, nu am altă dorință decât să-l slujesc pe Dumnezeu și sfânta maica noastră Biserica.
Ochii bărbatului vârstnic scânteiază. Se spune că în vreme ce Giuliano della Rovere are un temperament tocmai bun de fript carnea, cel mai de temut este zâmbetul unui Borgia.
— Nu. Și dacă insist este doar pentru că am mai văzut asemenea treburi și mă tem că un impas ne-ar putea împinge în mâinile cuiva chiar și mai puțin capabil decât mine.
Giovanni rămâne cu ochii la el, uimit de puterea unui om care poate să mintă atât de flagrant și totuși să dea impresia că-ți ține inima în palmă. Oare ăsta să fie secretul său? În ultimele zile, a avut ocazia să-l vadă la treabă; a băgat de seamă cu câtă hărnicie urzește fire cercetând neobosit dilemele celorlalți, cum este primul care sare să-i ajute pe cei mai în vârstă să ajungă la chiliile lor sau care simte nevoia să se ușureze atunci când negocierile se împotmolesc și se cer stimulente noi. De câteva ori, tânărul se dusese spre latrine și ajuns acolo, conversațiile se opriseră brusc. Și aproape de fiecare dată se afla acolo și vicecancelarul, dând din cap radios, cu burta lui mare și scula ținută slobod în mână, de parcă ar fi fost cea mai naturală postură de pe lume pe care cardinalii lui Dumnezeu să o adopte unii față de alții.
Înăuntrul chiliei, aerul e gros ca o supă.
— Sfântă Fecioară și voi toți sfinților. Dacă nu suntem atenți, o să fierbem de vii la foc mic, ca Sfântul Cirin.
Rodrigo își vântură palma pe la nas cu un aer teatral, apoi bagă mâna adânc în interiorul robei și scoate un flacon de sticlă cu un dop sofisticat de argint.
—Poți să-ți ofer ceva care să te ajute?
— Nu, nu, mulțumesc.
Își afundă degetul în fiolă și se unge cu generozitate. Când tânărul simte izul de iasomie, își amintește că, în ultimele zile, i-a detectat urmele – alături de alte câteva arome – prin spațiile publice. Oare fiecare tabără se identifică prin miros, aidoma unei haite de câini?
Cardinalul face o întreagă afacere din a-și vârî la loc sticluța în adâncul robei în timp ce se ridică să-și la rămas bun. După care, brusc, pare să se răzgândească.
— Giovanni, mi se pare că semeni prea mult tatălui dumitale ca să nu-ți dai seama ce se petrece aici. Așa încât am să-ți spun ceva ce nu am spus niciodată în public. Și își înclină trupul corpolent ca să fie mai aproape de fața tânărului. Nu te alarma. Ia ceea ce-ți spun drept un tribut plătit familiei tale: o lecție despre cum se mișcă valurile influenței când aerul devine gros ca o brânză puturoasă. Della Rovere nu are cum să câștige alegerile, indiferent cum ar părea lucrurile acum.
— De unde știți? spune tânărul cu repeziciune, supriza – și poate tămâierea – învingând reticența pe care își jurase să o arate.
— Știu pentru că, pe lângă faptul că sunt capabil să număr, am privit cu atenție în inimile oamenilor de aici. (Surâde, dar acum nu mai respiră aceeași veselie.) La următorul scrutin public tabăra lui della Rovere va culege mai multe voturi, ceea ce-l va plasa înaintea lui Sforza, dar nu suficient încât să-i asigura o victorie totală. Când se ajunge aici, Ascanio Sforza, care n-ar fi un papă rău, deși ar ține prea mult partea Milanului în detrimentul Florenței – și al dumitale – ca să-l putem răbda vreodată, are să intre în panică. Și pe bună dreptate. Pentru că o papalitate pe care ar controla-o della Rovere ar fi una care l-ar favoriza pe cel care plătește cel mai bine. Iar banii de care se folosește acum ca să-și cumpere drumul spre scaun nici măcar nu sunt ai lui. Știi de unde vin? Din Franța! Închipuiește-ți. Un cardinal italian cumpărat de Franța. Sunt sigur că ți-au ajuns la urechi zvonurile. Să fie o defăimare grosolană? Doar că în orașul ăsta defăimarea e de obicei mai puțin dezgustătoare decât adevărul însuși. Borgia scoate un un suspin exagerat: Ar fi un dezastru, firește: o putere străină instalată în camera papală . Drept care, ca să-și doboare rivalul, Ascanio Sforza va face apel la mine.
Face o pauză, parcă pentru a lăsa cuvintele să-și facă efectul.
— Pentru că în acea clipă am să fiu singurul care ar putea împiedica apa să se reverse într-acolo.
— Să facă apel la Eminența Voastră? Dar… „Îți mai spun o dată, fiule: până nu te obișnuiești cu toate, ai face bine să te folosești mai mult de urechi decât de gură. Dar credeam… Și își lasă vorbele neterminate.
— Ce ai crezut? Că un papă Borrja ar fi tot un străin, spune el, reînviind accentele guturale ale numelui său. Un om care i-ar ridica doar pe cei din neamul său și ar fi mai loial Spaniei decât Italiei. (Preț de o clipă, în ochi i se zărește o străfulgerare de mânie nemascată.) Spune-mi – oare unui papă Medici i-ar păsa mai puțin de Sfânta Maică Biserica doar pentru că își iubește familia și e de fel din Florența?
— Cardinale Borga, nu am avut nici o intenție…
— Să mă jignești? Nu. Și nici eu n-a avut. Familiile puternice trebuie să-și vorbească deschis. Nici nu mă aștept la mai puțin.
Surâde, pe deplin conștient că simpla comparație dintre cele două poate fi luată drept o jignire.
— Da, sunt un Borgia. Când îmi îmbrățișez copiii vorbim în limba maternă. Dar desfid pe oricine care ar spune că sunt mai puțin italian decât cei care acum sunt gata să-și bage nasul în cuferele franțuzești. Dacă coroana papală e scoasă la vânzare – și Dumnezeu mi-e martor că nu eu am început o asemenea operație– atunci măcar să păstrăm târgul între pereții încăperii ăsteia. Suspină din nou și-l prinde de umăr: A! Mă tem că m-a luat gura pe dinainte. Vezi! Ai reușit să-mi smulgi adevărul. Sângele tatălui curge cu adevărat în venele dumitale. Ce politician grozav a fost! Își ținea mereu degetul întins să vadă dincotro bate vântul, ca să-și poată îndrepta pânzele, dacă simțea vreo schimbare, și să mețină cursul lin al corabiei pe care o conducea.
Tânărul Medici nu spune nimic. Spectacolul îl impresionează mult prea mult. Politica farmecului. Crescut în preajma unui tată care era în stare să transforme oțetul în miere când îi convenea, știe mai bine decât mulți alții cum funcționează lucrurile; dar amestecul ăsta de cordialitate, viclenie și teatralitate este ceva nou chiar și pentru el.
— Ești obosit. Odihnește-te. Orice s-ar întâmpla nimic nu va fi stabilit până mâine cel puțin. Știi ceva, cred că lui Cesare al meu i-ar sta aproape la fel de bine ca dumitale în robă stacojie. Și un ultim zâmbet, mai strălucitor decât toate cele de dinainte, poate din pricină că nu e deloc fățarnic: Parcă vă văd stând unul lângă altul, înalți și puternici ca niște chiparoși. Imaginează-ți ce foc ar aprinde atâta tinerețe și energie sub grămada asta de uscături bătrâne. Și se dezlănțuie într-o explozie de râs: Ah, mândria prostească a bărbaților care-și iubesc fiii mai mult decât pe ei înșiși!
După plecare lui, tânărul stă și chibzuiește la tot ce aflat, numai că în loc să se concentreze la următorul scrutin public, nu-și poate scoate din minte imaginea lui Cesare Borgia înveșmântat în stacojiu.Îl vede în mijlocul unui grup compact de bărbați, străbătând cu pași mari străzile Pisei cu aerul că orice ușă din oraș s-ar deschide oricând în fața lui chiar mai înainte să bată și, chiar și atunci, s-ar putea să nu aibă el chef să intre. Dumnezeu știe prea bine că Biserica e plină de oameni care cunosc smerenia doar în trecere, dar oricât ar fi ei de disprețuitori sau de leneși (și are prea mult din tatăl său ca să nu-și cunoască propriile scăderi) cel puțin depun eforturi să facă ceea ce se cade în public. Dar nu și Cesare Borgia.
Fragment din Sânge și splendoare de Sarah Dunant, în pregătire la Editura Humanitas fiction. Traducere din engleză de Carmen Săndulescu. Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu