Am simțit nevoia de la bun început să alătur numele regizorului Alexandru Dabija celor două bine cunoscute personaje, întrucât spectacolul cu piesa lui Vasile Alecsandri, prezentat în aceste zile ca avanpremieră a stagiunii viitoare de Teatrul Național din Cluj, poartă marca inconfundabilă a cunoscutului om de teatru. Dabija a intuit virtuțile scenice extraordinare ale acestui text dramatic scris acum 130 de ani și l-a readus în atenția spectatorilor proaspăt, expresiv, strălucitor. Aș îndrăzni să compar intreprinderea sa cu cea a unui restaurator de artă, care se apropie de un obiect vechi și valoros, redându-i strălucirea inițială prin intervenții ferme, dar respectuoase.
Alecsandri a intitulat Sânziana și Pepelea feerie națională. Ei bine, regizorul se străduiește să-i păstreze neștirbite aceste două atribute. El este conștient de potențialitățile de joc ale piesei care oferă o mare libertate de intervenție atât directorului de scenă, cât și actorilor. Și acționează în consecință, brodând pe marginea textului original, creând situații inedite, îngroșând anumite tușe satirice, stimulându-i pe actori „să se joace” de-a zmeul și prințesa, de-a Muma Pădurii și Zâna lacului.
În viziunea regizorului, Sânziana și Pepelea nu rămâne un simplu basm pentru copii, ci este citit în cheie modernă, care se adresează în primul rând adulților, valorificând satira politică deghizată abil în ficțiune. Desigur, urmărim în principal povestea clasică a unei prințese răpite de un zmeu și salvată de un băiat sărac și isteț. Dar, pe lângă prințesă și erou există o întreagă galerie de personaje cu încărcătură moralizatoare și trimiteri contemporane directe: împăratul Papură Vodă, veșnic indecis în legătură cu politica țării, sfetnicii regali Păcală și Tândală cam prea grijulii cu interesele personale, prinții pețitori Lăcustă Vodă și Pârlea Vodă atât de lacomi încât le mor regatele de foame și de sete. O galerie de personaje neobișnuite, distribuite în roluri clasice dar care reușesc să iasă din tipare și să surprindă plăcut spectatorii cu personalitățile lor bizare. În nici un caz un basm predictibil sau plictisitor.
Libertatea pe care piesa o lasă interpreților săi se poate vedea și la nivelul muzicii. Alecsandri a scris un musical avant la lettre. Dabija îl continuă și își construiește spectacolul pe un inspirat suport melodic semnat de Ada Milea și Anca Hanu, cu texte noi, pline de savoare. Actorii fac giumbușlucuri, cântă și dansează cu vădită plăcere, se bucură ei înșiși de jocul lor, antrenând spectatorii într-o frenezie debordantă. Umorul este de cea mai bună calitate, de la comicul agrementat cu echivocuri suculente, dar fără trivialități (scena seducției Mumei Pădurii – Codruța!! – de către Pârlea este antologică) și până la umorul scenelor colective – invocarea ploii de grupul de babe habotnice, cu prapuri și icoane sau încăierarea cam lumească dintre …vrăjitoare și zâne.
Și pentru că tot am amintit de aceste personaje fantastice, trebuie subliniat că intervenția restauratoare benefică a lui Dabija asupra textului lui Alecsandri este vizibilă și la nivelul interpretării sale folclorice. Regizorul aprofundează sugestiile legate de eresuri și obiceiuri populare, introducând în spectacol secvențe de mare forță și dramatism cum ar fi cele ale blestemelor, sau cele cu trimiteri la iele, vrăji și vrăjitoare.
O asemenea performanță artistică nu ar fi fost posibilă fără efortul conjugat al unei întregi echipe care s-a alăturat cu convingere regizorului în intențiile sale. Pe lângă cei amintiți până acum, să mai notăm scenografia inventivă și funcțională a lui Cristian Rusu, mișcarea scenică dinamică – Florin Fieroiu și echipa de actori (fiecare interpretând mai multe roluri, unele în travesti !!) din care se detașează Anca Hanu, Miriam Cuibus, Irina Wintze, Romina Merei, Dragoș Pop, Cristian Grosu, Ionuț Caras, Radu Lărgeanu.
„Ținta spectacolului este în primul rând să binedispună”, a declarat Alexandru Dabija. Ei bine, regizorul poate fi mulțumit. La ieșirea din sală, toată lumea fredona partiturile celor două compozitoare.
Alexandru Dabija a primit în acest an Premiul UNITER pentru regia spectacolului „Două loturi” la Teatrul Național București. La Naționalul clujean, regizorul a mai montat „Florența sunt eu”, „Pygmalion”, „Colonelul și păsările” și „Prostia e nemuritoare”.
Fotografii de Nicu Cherciu