“Regia e o meserie masculina!” Cu acest slogan le place regizorilor- si comentatorilor-barbati sa transeze net discutia atunci cand se isca pe undeva o controversa in legatura cu “dotarea” pentru meserie a vreunei facatoare de spectacole. (Nu ca societatea romaneasca ar fi, in ansamblul ei, misogina!) Realitatea este ca, de circa 30 de ani incoace, numarul regizoarelor a crescut peste tot in lume. Culmea, la acest capitol Romania se afla, ca niciodata, in frunte…
…vadind chiar porniri protocroniste, caci in teatrul carpato-dunarean femeile au inceput sa comande (cazul Mariettei Sadova, in anii 1940) intr-o vreme cand in restul Europei ele abia se impusesera ca “animatoare teatrale”, conducatoare de trupa adica (exemplu: Marta Abba, actrita-fetis a lui Pirandello, in Italia). A urmat o miscare sincronica, asa incat, pe cand in Franta incepea sa activeze Ariane Mnouchkine, si la noi debuta in teatru Sanda Manu (Sorana Coroama-Stanca fiind deja regizor cu acte in regula), iar Pina Bausch si Catalina Buzoianu au pornit in meserie, practic, umar la umar. Ultimele decenii au inregistrat un progres clar al teatrului romanesc fata de cel continental: nu am la indemana statistici oficiale, dar un mic exercitiu de memorie si, concomitent, de aritmetica ma face sa cred ca, in clipa de fata, pe scena autohtona evolueaza mai multe “directoare” decat in orice alta miscare teatrala din Europa, daca nu din lume. Este acest lucru bun sau rau? Depinde, fireste, de la caz la caz; insa daca e sa meditam, pe de o parte, la situatia din critica romaneasca de teatru (dominata covarsitor de reprezentantele sexului, zice-se, frumos) si, pe de alta parte, sa comparam teatrul nostru cu teatrul altora, motive de satisfactie deliranta parca n-am prea avea. In fine… Dintre numeroasele spectacole regizate de femei si care ruleaza in momentul de fata pe scenele bucurestene, am vazut, printr-o coincidenta, trei la rand, intr-o singura saptamana.
Noaptea araba este o piesa nemteasca de generatie recenta (a fost scrisa, din cate stiu, curand dupa anul 2000 de catre un autor nascut in 1967), pe care am ascultat-o pentru prima data intr-un spectacol-lectura la Festivalul de Teatru “Atelier” de la Sfantu Gheorghe, acum vreo trei ani. Mi s-a parut atunci extrem de hazoasa si, totodata, intens poetica; pe scurt, excelenta. Un subiect atragator (paienjenisul de relatii “diurne” dintre locatarii unui bloc banal si transfigurarea acestor relatii in vis, in reverie sau, poate, in fantezie, dupa modelul uneia, macar, dintre noptile Seherezadei), o constructie dramatica ingenioasa (personajele nu schimba replici intre ele, ci emit monologuri care se intretaie, se completeaza, se contrazic), roluri “ofertante”, un limbaj plastic, iar traducerea lui Victor Scoradet conservand toate aceste calitati… Altminteri, grea piesa!, mi-am zis atunci. Si mi-am zis din nou acum, la TFM, fiindca spectacolul Theodorei Herghelegiu rateaza complet (poate, deliberat?) lirismul textului, fara a izbuti insa, paradoxal, sa-i valorifice nici umorul. In scenografia promitatoare (caci sugestiva) a lui Dan Titza, actorii – Dana Voicu, Alexandru Nedelcu, Ana Macovei, Nicolae Nastasia, Iuliana Margarit, Toni Tecuceanu – declama monoton si se misca previzibil (vina neapartinandu-le, insa), iar rezultatul este o plictiseala de neinvins.
Leac de asemenea boala si de multe alte necazuri promite, intr-o reclama insistenta, spectacolul Vitamine, jucat tot la Teatrul Foarte Mic (si foarte generos, de la un timp, cu proiectele juvenile – bravo lui!), rod al uneia dintre etapele programului dramaturgico-regizoral dramAcum. Textul tinerei autoare Vera Ion este intr-adevar promitator: vadeste un ascutit simt de observatie si capacitatea de a pune in replici rezultatele observatiei, precum si, mai pretioasa decat orice, un fel de sensibilitate la viu, la omenesc, fie el sublim ori pervertit, care interzice maniheismele atoase si sentintele batoase de genul “toti adolescentii sunt buni, toti adultii sunt rai” (povestea imagineaza o familie obisnuita si obisnuitele conflicte dintre generatii, pe fondul relatiilor sociale falsificate, la noi, de agresivitatea “mediilor”). Ceea ce-i lipseste este structurarea dramatica a materiei, de unde si lungimi, repetitii, pasaje discursive; lucrurile acestea tin insa de tehnica, de meserie si se pot invata – sau pot fi “drese” prin interventia regizorala. Ana Margineanu – nume care incepe sa conteze in regia romaneasca si care a izbutit un adevarat tur de forta dramaturgica reunind, in spectacolul 89.89… fierbinte dupa 89, nu mai putin de cinci autori diferiti intr-un scenariu unitar – a preferat acum, surprinzator, sa-si limiteze interventiile in text la floricele de stil si dezvoltari parodice (vezi episodul “telenovelistic”, amuzant in sine, dar net parazitar), care slabesc meritele piesei si-i evidentiaza, in schimb, slabiciunile. Nici jocul bun al echipei actoricesti – Maria Ploae, Gheorghe Visu, Katia Pascariu, Toma Danila, Laurentiu Banescu, Isabela Neamtu, Madalina Ghitescu, Cristian Radu – nu poate anula senzatia de exces si, deseori – iarasi! -, de plictiseala.
In fine, parca pentru a implini treimea, Usa lui Matei Visniec, productie ArCuB regizata de Alice Barb, da, la randul ei, privitorului furnicaturi de impacienta in picioare. Aici situatia este insa nitelus mai complicata. Piesa de tinerete a arhi-elogiatului dramaturg romano-francez propune in termeni simplisti o tema superior exploatata de autor in ulterioara Angajare de clovn (si, de altminteri, genial fixata de Beckett in al sau Godot): asteptarea zadarnica a vreunei manifestari a Divinitatii, care, cand se arata, e cel mult sarcastica. Regizoarea a prelucrat consistent, dupa toate aparentele, textul (nu l-am citit, de aceea nu pot da amanunte), cautand, pe buna dreptate, sa scoata din el mai ales situatii “jucabile” pentru cei trei interpreti: Cerasela Iosifescu (excelenta, compunand din putine date un portret implinit), George Ivascu si Claudiu Bleont (fara repros, in “nota” obisnuita a fiecaruia). Dar de-ritmat, in reprezentatia vazuta de mine, prea lent si plin de “sublinieri”, spectacolul a parut, in ciuda celor doar 65 de minute ale sale, fara sfarsit…
…Ceea ce nu ma face insa, neaparat, adepta sloganului cu pricina. Totusi!