Marți, 5 iunie
Se împlinise aproape anul de când pe inspectorul Victor Stamate nu-l mai băga nimeni în seamă. Trăise o perioadă lipsită de evenimente, când și când trebuia să plece să pună cătușe unor hoți mărunți dibuiți de alții și să-i ducă la arest, se obișnuise, rutină, doar că nu i se promisese trecerea pe linia moartă. Când ți se promite așa ceva, nu e cale de-ntors, se aștepta din zi în zi să i se spună definitiv. Dacă avea să se întâmple, avea de gând să-și dea demisia pe loc sau să iasă la pensie.
Tot pocinogul se întâmplase după ce ratase prinderea unui gușter dolofan, în confruntare îi ucisese gușterului mâna dreaptă, un trepăduș care speriase orașul. A contat prea puțin că fusese în legitimă apărare, avocați fără scrupule și bine plătiți l-au tăvălit ca pe hoții de cai, noroc că judecătorul era cu scaun la cap și nu i-a ascultat, dar tot s-a lăsat cu sancțiuni. Se scuzau că, măcar de florile mărului, trebuiau să-i dea o sancțiune, altfel miroase presa că-i cocoloșit. De parcă-i păsa presei de ce se întâmplă cu un polițist oropsit! Târziu a aflat că de la șeful lui i se trăsese. Trepădușul trimis între patru scânduri era un frate al soțului verișoarei soției șefului, o rudă apropiată va să zică, iar autoritara soție care-și controla bărbatul din oră în oră, să nu fi plecat să i-o tragă uneia, cum îl prinsese de câteva ori, cu mare tărăboi, îi ceruse impunătorului bărbat să-i răzbune aceluia memoria, iar ei – neamul. Să împace și capra și varza și să scape de cicăleli, șeful găsise nimerit să-i ia lui Stamate orice anchetă și să-l treacă la treburile mărunte, urma linia moartă, nu mai conta că funcția de acum o obținuse după ce amândoi făcuseră bucăți o rețea de traficanți de carne vie. Din povestea asta încâlcită ieșise bine doar șeful, care-și liniștise pentru moment nevasta și reîncepea să adaste satisfăcut în paturile celor măritate și triste, atât de multe, constata uluit Stamate, că în mod cert printre bărbații nației dăduse o molimă care le moleșea bărbăția sau măcar le risipea și puțina dorință de sex și tăvăleli pe care o mai avuseseră.
Un an se tot gândise Stamate că nu mai are mult până la pensie și scapă de toate, așa că e bine să nu-și facă prea mult sânge rău, să-i plesnească într-o zi capul și să se trezească în scaun cu rotile. Decât în scaun cu rotile, mai bine fără pensie și-n câmpiile cu verdeață unde nu-i nici durere, nici întristare. Își zicea că e de preferat să ajungă să bea bere cât e ziua de lungă pe un scăunel sub bolta de zorele sau clematite, ce-or fi cățărătoarele din curtea sa de la periferie. Îl cam înspăimânta perspectiva, dar era mai bine decât să înțepenească la arhivă. Sau la circulație. Fiecăruia, ce-i e dat. Aproape se resemnase.
Nici nu se crăpase bine de ziuă în acea zi de marți și l-au chemat. Pe drum s-a tot gândit ce vor de la el. Pocinoage nu făcuse, n-avusese cum, prin urmare nu era vorba să fie beștelit. Să fie avansat era de asemenea exclus, nu se întâmpla decât înaintea vreunei sărbători naționale și până la momentul acela vuia toată secția ca un viespar, că de ce pe ăla și nu pe mine, dar nu se petrecuse nimic în ultimele săptămâni, de parcă îi plouase pe toți cu amorțeală. Dar s-a prins repede, amintindu-și de niște vorbe scăpate în zilele dinainte pe la colțuri. Nu i-a fost greu să priceapă, chiar dacă n-a spus-o niciunul, că el era cam ultima lor șansă să reușească într-o afacere care-i dăduse pe toți peste cap și care frământa toată secția. Marți, trei ceasuri rele – pentru ei. Nu și pentru Victor Stamate. Adică își amintiseră că numai cu un an mai înainte nu-i scăpa unul fin cei pe care voiau să-l trimită la beci. Beciul domnesc, cum îi zisese un mahăr la putere, ajuns și el acolo înainte să-și dea demisia de prin toate funcțiile.
Nu știa dacă să se bucure sau nu. Se obișnuise cu situația lui marginală, chiar și cu gândul că va fi uitat. Nu ținea să fie recompensat, deși dăduse la viața lui câteva lovituri care îi aduseseră faimă, nu pricepea cum fuseseră uitate atât de ușor. Admitea că era orgolios. Dar putea fi și îngăduitor. Nu într-atât încât să accepte orice. În necrologul lui, poate i-l face cineva când va fi momentul, ar prefera să nu fie uitate. Dar știa că necrologurile, cel puțin la noi, sunt vorbe-n vânt și fac cât două cepe degerate.
Acesta era motivul pentru care a acceptat să se-ntoarcă în secția pe care o condusese. A întrebat doar cine l-a chemat. I s-a răspuns că Șeful în persoană. Prin urmare nu mai avea vreo ranchiună că-i dispăruse vărul prin alianță. Sau nu-i păsase de la început. Sau i se ceruse să uite trecutul, în interesul obștii. Lui Victor Stamate îi era egal. Voia să le arate că n-a ajuns un expirat, mereu a avut orgoliul să creadă că e bun. Printre cei mai buni. Foarte bun. Cel mai bun. Era previzibil. Nu-i păsa în ce se băga. Dacă tot putea fi ultima lui acțiune.
Se gândiseră la el de câteva săptămâni. Și asta a aflat la nici un sfert de oră după ce-a ajuns la secție, binevoitorii i-au dat raportul pe dată. Îi presa șeful Poliției, pe care îl presa însuși ministrul. Nu se poate să nu aveți în toată țara un detectiv, o echipă în stare să-i prindă – li se spusese. Vrând-nevrând, mai mult nevrând, și-au amintit de el. Cheamă-l! i-au zis șefului. O să mă refuze, nu uită că l-am penalizat. Cam pe nedrept. Dă-i ordin! i-au mai spus. În poliție e ca în armată, un ordin nu se discută. Nu contează ce-a fost mai înainte. E ca o reabilitare. Și l-au chemat.
A întrebat care-i treaba.
– Droguri.
Era cam surprins.
– Droguri au fost mereu, a zis. Nu-i nevoie de mine. Sunt pe-aici printre voi câțiva în stare oricând să dea de ele.
– Nu de data asta. E altceva.
Aștepta să i se mai spună, să priceapă. Dar în anul în care stătuse pe bară nu se schimbase nimic: le scoteai vorbele din gură cu cleștele, exact ca înainte. Nici el nu se schimbase.
– Adică? a insistat.
– Dacă aș ști, ți-aș spune.
– Sunt noi?
– Habar n-am.
– De unde vin?
– N-am aflat.
– Sunt mulți?
– N-am aflat.
– Când au apărut?
– Ne-am dat seama acum vreo două luni. Sigur sunt pe piață de mai multă vreme.
– Ce fel de droguri?
– Tari.
Apoi o ridicare din umeri.
De fapt, nu știau nimic. Dar se răspândise nemulțumirea. La gândul că n-or să le dea de cap, apăruse panica. E rău de tot când te apucă panica în poliție. Faci greșeli. Cad capete. Sigur nu voiau să-și vadă capetele tăiate.
Victor Stamate și-a amintit ceva, a făcut legătura. Cu câteva zile în urmă urmărise un reportaj la televizor. Se uită aproape în fiecare seară, dacă e acasă, o jumătate de oră la știri, nu-l interesează nimic altceva, fuge de emisiunile în care se discută probleme politice, de când a constatat că sunt numai povești cu titluri atrăgătoare, ba chiar bombastice, din care nu afli nimic. Invenții. Speculații. Exagerări. Manipulări. Analiștii vorbelor goale. Poți număra invitații pe degetele a două mâini, aceiași la toate televiziunile, de parcă-i duce cineva cu mașina de la un post la altul. Mai crede că altcineva le umple buzunarele cu bani frumoși, altfel n-ar zăbovi cât e ziua de lungă în studiouri tocând frunze la câini, i-ar apuca și pe ei plictiseala tot repetând verzi și uscate. Sau n-au altă treabă? Victor Stamate are colegi care, a doua zi, nu fac decât să-și povestească unul altuia ce-a mai zis cutare. Păi, dacă tot i-au ascultat, ce nevoie au să mai și comenteze?
În reportajul de care-și amintea era vorba despre niște copii căzuți în patima drogurilor. Subiect vechi, nu-i dă nimeni de cap. Și lui tot de la droguri și copii i se trăsese. Dar acum muriseră câțiva, prea repede, unul după altul, iar doctorii erau speriați că nu recunoșteau substanța care-i omorâse, ceva nou pe piață, cu acțiune fulgerătoare, fără leac. Stamate știa că și asta se mai întâmplase. Reporterul spunea că piața fusese invadată de pastile pe care nu știa cum să le numească altfel decât „gheața paradisului”. Sigur nu așa le zicea, reporterul aruncase o vorbă care, ca toate vorbele-n vânt, se pregătea să rodească. Încă nu făcuse nimeni o analiză drogurilor, ori reporterul nu știa. Cu analiză ori fără, efectul era devastator.
La poliție se știau mai multe? Pe Victor Stamate îl interesa că trei echipe se străduiseră să-i dea de cap, fără să știe unde e capul. Cum să-l apuce. Cum intra drogul în țară. Cine îl aducea. Nu prinseseră decât patru, cinci dealeri amărâți care nu se știau între ei și vindeau marfa liceenilor la colț de stradă. Sau studenților. Habar n-aveau de unde venea drogul. Habar n-aveau ce vindeau, îl primiseră de la un individ ras în cap, atletic, își zicea Van Damme, care îi ademenise cu o răsplată regească și îi amenințase că le taie boașele dacă fug cu marfa sau cu banii. Unul a făcut-o, Van Damme l-a găsit, i-a rupt un picior și l-a umplut de sânge. Puștii nu mai văzuseră în viața lor atâta violență, dar nici atâția bani, se puteau da grozavi în fața oricui, dacă-și făceau treaba, nu-i mai interesa vreun risc și nici n-aveau nevoie să dijmuiască plata drogurilor. Atât de căutate, că se vindeau instantaneu. Le rămânea destul. Nu s-a întrebat unul cum de se răspândise zvonul. Deveniseră atât de încrezători că nu le mai stătea mintea la precauții. Au căzut ca-n oală, pe rând, toți patru. Târziu au aflat că vorbise despre ei cel rămas șchiop și cu o ranchiună cât carul în suflet. Nu știau nimic, nici ce vindeau, nici filiera, nici măcar cine era bărbatul atletic și ras în cap, de unde apăruse, cum îi aproviziona. L-au descris însă atât de bine că polițiștilor nu le-a fost greu să dea de el, își făcea veacul prin Centrul Vechi. Nu s-a opus defel când l-au înhățat. Dar o vreme aici s-a-nchis totul. Polițiștii n-au mai aflat nimic. Van Damme a ținut-o mult și bine că habar n-avea de vreun drog, iar după ce l-au tăbăcit ca la carte spunea că nu știe de unde primea marfa, el doar se ducea într-un loc anume și ridica un pachet bine învelit în hârtie colorată, legat cu fundă, nu știa ce-i înăuntru, părea un cadou cu care putea umbla fără grijă prin oraș și tot în locul acela revenea cu banii, înveliți în plastic și vârâți într-un rucsăcel, toate aranjamentele se făceau numai la telefon, îl suna o voce gravă și aspră și-i spunea că a sosit momentul să facă lucrul cutare, iar el se conforma. Insista că nu se întâlnise măcar o dată cu cineva. Sau învățase o tehnică aiuritoare să nu dea nimic în vileag. O vreme atât spusese, dar pe nepusă masă și-a amintit locul unde mergea, o dărăpănătură în care nici oamenii străzii nu se încumetau să intre, să nu cadă peste ei. Într-o firidă la înălțimea unui om matur, închisă cu o ușiță ruginită, stropită cu mortar vechi, pe vremuri fusese vreo ascunzătoare pentru bani sau bijuterii, găsea pachetul și lăsa rucsacul. Bineînțeles că fusese curios cine-i lasă pachetul și mai ales cine înșfacă banii, erau mulți, a stat o dată la pândă o zi întreagă, nu s-a dus decât cinci minute la o crâșmă din apropiere, făcea pe el, nu se cădea să-și dea drumul pe stradă, când s-a-ntors, banii fuseseră ridicați, n-avea rost să mai încerce altă dată, mai ales că vocea aspră i-a spus că e bine să-și vadă de treaba lui și să nu fie prea curios, câștigă destul și nemeritat. Polițiștii nu prea-l credeau, oricât insista că era adevărul gol-goluț, nici chiar după ce i-a dus la dărăpănătură și le-a arătat firida, așa că l-au tăbăcit din nou, dar degeaba, n-au mai scos o vorbă de la el. L-au aruncat la beci. Și când au apărut după câteva zile alți patru sau cinci trepăduși cu același fel de droguri, pe care de data asta nu i-au mai prins, au înțeles că Van Damme chiar nu mai știa nimic, nu era nici el altceva decât un trepăduș mai puriu. Sau mai sus pe scară. Afacerea era groasă rău. Nu mai întâlniseră o treabă atât de împuțită.
Colac peste pupăză, când se crăpase de ziuă s-a aflat că-l beliseră pe Valer Grosu, cel care-l aranjase pe Van Damme. Despre moartea lui încă nu se umpluseră ziarele, poate nici n-aveau să se umple. De-abia știa o mână de oameni, pentru cei mulți nu era nici măcar o știre, nu-nsemna nimic, un polițist care cade, pur și simplu o moarte. Mulți nici nu erau convinși că e el, așteptau să mai vadă dovezi. Cei mai mulți habar n-aveau, un om ucis, se întâmplă cam des când se-nfierbântă lumea peste noapte la o băută.
Atunci au insistat să vină Stamate. Nu trebuia să i se spună că polițistul Valer Grosu fusese un infltrat, putea bănui. Sau mai bine nu-i spuneau din prima clipă, avea să le lege el mai încolo. Să întrebe. Să pună cap la cap. Să dea de-un rost, că d-aia se zicea că-i uns cu toate alifiile și-i merge mintea.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press