Stamate se așteptase la agitație, încă de la poartă, dar a dat de liniște, ori aflaseră prea puțini de furia ministrului, ori erau prea prinși cu treburile proprii, ori nu le păsa, ori era prea devreme. La poartă a primit un salut exact ca în ziua dinainte, sigur nu se dusese vorba că fusese chemat la Șef. Câțiva abia de-au ridicat privirile, indiferenți. Un vierme de invidie probabil îi rodea, dar și mai sigur se gândeau la riscuri – un eșec era de așteptat și orice eșec îi putea trimite și pe ei pe linie moartă, dacă aveau vreo legătură. Nu-și doreau. Mai bine să nu se bage. Chiar dacă erau buni, nu-și doreau să fie în locul lui Victor Stamate. El era cu experimentele.
– Salut, Stamate.
Șeful parcă îl văzuse și el ieri. Prietenos, amici la toartă.
Îi plăcea să înceapă fiecare dimineață cu o ședință, oamenii se adunaseră pe coridor, la ușa lui, dar i-a lăsat să aștepte. Era sadic. Sau voia să arate că îi face o favoare lui Victor Stamate și-l poftea doar pe el. N-a crâcnit nimeni.
Nu se mai întâlniseră față-n față, doar ei doi, de aproape un an. Victor nu uitase cum făcuse pe durul, îl băgase în mă-sa și-i spusese să se spele pe cap cu funcția lui. Șeful nu replicase, se simțea cu musca pe căciulă sau poate mai avea un dram de bun simț. Atunci își amintiseră amândoi la fel de bine cum, cu doi ani mai înainte, asediaseră o casă vagon dintr-un cartier cu case vagon, plină cu fetișcane strânse să fie vândute, în care se mai ascundea și peștele cel mare, începuse să-i sune telefonul lui Stamate, închide-l, dracului, ne dă de gol, scrâșnise printre dinți, Victor o făcuse, l-au prins pe pește, le-au eliberat pe fetișcanele care tremurau de spaimă să nu fie împușcate și doar târziu spre dimineață a redeschis telefonul și a văzut apelurile nevestii și apelurile spitalului unde murise după accident. O ținuse într-un urlet habar n-avea cât. Nu știa nici cât timp n-a fost bun de nimic. Își lăsase colegul să facă raportul, n-a vrut să i se spună ce scrie în el, l-a semnat ca primaru’. În urma raportului, celălalt fusese înaintat șef, dar nu i-a păsat. Fuma în neștire. Nu și-a mai promis, cum făcuse de-o sută de ori până atunci, să se lase de fumat. Toată lumea fumează, în restaurant, la lucru, pe stradă, spera să se interzică într-o zi, ca să se poată opri și el, obligat, și atunci chiar o să simtă c-a îmbătrânit și-o să fie nevoit să arunce scuipătoarea ca de spital, de pe care sărise demult smalțul și pe care o târăște după el din birou în birou, oriunde se mută, ca pe un trofeu de război. Războiul lui Pește. E sigur că și după ziua în care-o să se interzică fumatul tot or să-i miroasă o veșnicie părul și hainele a fum de țigară.
În anul cât a stat pe tușă, a observat că tot mai mulți din jurul lui erau cu douăzeci sau treizeci de ani mai tineri și nu-i mai înțelegea. Era sigur că și reciproca era valabilă. Dacă adăuga și invazia dispozitivelor electronice pe care nici nu și le imagina când era de vârsta lor, se convingea că lumea se schimba într-un ritm căruia nu era sigur că-i va face față, oricât se străduia. S-a gândit că era norocos că trăise asemenea vremuri și că fusese ani și ani spectator. Dar parcă era prea mult pentru o viață de om. De câteva ori i-a trecut prin minte să se retragă de-a binelea, să iasă la pensie, nu-i o rușine să accepți că ești depășit. De fiecare dată și-a spus că încă nu-i expirat și era convins că are experiență cât toți ceilalți la un loc și cu asta va face față. Gândul ăsta l-a ținut drept. Din fericire, nu prea avea cui povesti aceleași și aceleași isprăvi de demult, nu obișnuia să bea și nu-i crescuse burta, sau nu într-atât încât să se rușineze de proporțiile ei. Rareori își începea ziua fără câteva zeci de minute de flotări și genuflexiuni, se temea cel mai mult să nu-l lase picioarele dacă o să mai alerge vreodată să-l prindă pe unul care se credea stăpânul lumii. Refuza să îmbătrânească.
– Nu fi caraghios, ești încă în putere, îi spusese nevasta, singura dată când își mărturisise slăbiciunea în fața ei.
Dar asta fusese cu ani în urmă, între timp și ea plecase unde văzuse cu ochii. Poate ar trebui să-și amintească mai mult. Totul i se trăsese de la bani. Bani și iar bani, numai la asta le e gândul tuturor. Nici lui nu i-a convenit că i-au tăiat un sfert din leafă, cu cinci ani în urmă, dar dacă au tăiat la toată lumea înseamnă că așa trebuia făcut, cum dracu să ieși din criză dacă nu strângi cureaua? De unde să am mai mult, dacă nicăieri nu merg treburile cum trebuie? Or fi furând destui, cum se spune, s-or fi căpătuit destui, dar asta a fost de când lumea, în toate regimurile, cine crede că dacă vin alții la putere n-or să facă la fel, sau chiar mai rău, că sunt flămânzi, după atâta stat la poartă, salivând? A discutat astea de enșpe mii de ori cu nevastă-sa, ea nu și nu, că ăștia trebuie dați jos, că mai bine moare decât să-i mai voteze, nu te uiți că toți zic la televizor că trebuie dați jos? Nu te pune nimeni să-i votezi, femeie, dar așteaptă să vezi cum merge treaba până la sfârșit, ce să mai aștept, omule? să mă usuc pe băț? N-a fost chip s-o lămurească, și-a strâns catrafusele și s-a cărat în Italia la muncă, zicea că-i mai bine acolo, n-ar fi recunoscut pentru nimic în lume că trăgea ca proasta doar pentru doi euro în plus, și încă printre străini, spălând boșorogi la fund. Dacă pleci, plecată rămâi, i-a spus el, sperând să fie ultimul argument. Femeia, încăpățânată, a dat din cap, plecată rămân, nu mă mai întorc, n-o să mai auzi de mine. Asta după opt ani de căsnicie! Se mințise că-i perfectă, aiurea, afară-i vopsit gardu’, înăuntru-i leopardu’, asta fusese. Ce era mai rău, luase cu ea și fetița, cică s-o dea la școală acolo, și asta l-a dat peste cap, murea de dorul ei, dar n-avea ce face, legea zice că merge după mamă copilul, oriunde s-ar duce ea. Unde-i lege, nu-i tocmeală, măcar el trebuia să știe asta, dacă tot era pus să apere legea. Sau s-o aplice. Casa a rămas pustie, dădea peste jucăriile copilei când nu se aștepta și înțepenea cu ele în mână și nodul din gât nu se ducea nici de-al dracului. Îi venea să-și ia câmpii. Și uite că după scurt timp și italienii ăia au ajuns pe buza prăpastiei, iar nevastă-sa trăgea mâța de coadă, cum îi prezisese. Ar face bine să se-ntoarcă acasă, i-a zis. Era convins că n-o s-o facă, era prea încăpățânată și n-ar fi recunoscut nici arsă cu fierul roșu că nu-i cum spera ea. Dar într-o zi s-a întors pe nepusă masă și pe drum, abia intrase în țară, a avut loc accidentul. Cum să nu urle? Cum să-i mai pese de trecerea pe linia moartă!
Acum stătea în fața șefului, în biroul impunător pe care și-l alesese. Pe un perete atârna o poză de-a lui la ceremonia de înaintare în grad, sigur și-o alesese dintre cele mai făloase. I-a făcut un semn să-și tragă un scaun în fața biroului și să ia loc. I-a împins în față un dosar. I-a explicat în câteva vorbe ce aștepta de la el. Nimic despre vreo presiune din partea șefului Poliției sau a Ministrului. Totul părea rutină.
N-a comentat. A frunzărit dosarul, foarte puțin text și multe fotografii cu adolescenți căzuți pe stradă, cu ochii dați peste cap. Pe vreo două mai puțin sinistre și le amintea din reportajul de la televizor. Poate și reporterul avusese dosarul în mână și i se permisese să filmeze, uneori promovarea la jurnalele de știri ajută. A închis dosarul, nu-i spunea de unde să-nceapă treaba. Trebuia s-o ia de la capăt și să se descurce cum știe.
Șeful îl privea încordat. Își îmbrăcase sacoul pe care-l purta când voia să se impună, tocit la coate și la manșete. Zgârie-brânză, ar putea să-și cumpere altul după ce-l frecase pe-ăsta zece ani, are bani, e șef. Pe deasupra se străduise să-și agațe un zâmbet pe față și să pară prietenos.
– Apreciez foarte mult că vrei să ajuți, a spus.
– Încă n-am făcut nimic, i-a replicat sec Stamate.
– Dar sunt sigur că vei face.
Avea dreptate, altfel nu s-ar fi aflat acolo.
– Bine-ai venit la bord!
Era replica lui din filme care-l scotea din minți pe Stamate. De parcă pân-atunci fusese pe Lună. Pe deasupra, un șef care se dă cunoscător în felul ăsta nu pare decât un șmecher de doi bani, dar Stamate se gândi că era mai bine să-și țină gura.
– Care-s condițiile? l-a întrebat pe șef, știind și el că nimic nu-l enervează mai mult. Nu putea să-i lase ultimul cuvânt.
Zâmbetul atârnat cu greu i-a înghețat.
– Le știi, a spus.
– N-am nevoie de echipă, a testat Stamate terenul, sperând să se fi schimbat ceva în anul de când nu mai anchetase.
O echipă însemna cam toată secția și să i se dea raportul Șefului zi și noapte. Și el să decidă, să controleze tot, din birou, chiar dacă o dădea în bară. Nu se schimbase nimic. Șeful voia să controleze tot.
Sigur se aștepta la îndrăzneala lui Stamate, avea răspunsul pregătit. Aproape că a silabisit cuvintele.
– O să fie cam greu.
– Mereu am lucrat singur. O singură dată am făcut altfel și știi ce-a urmat.
– Regulile-s reguli.
– Echipa mă încurcă. Altfel nu mă bag. O să cer ajutoare când o să am nevoie.
– Măcar de formă, a zis Șeful.
Victor a înțeles că face concesii, că ar fi dat orice ca el să revină. Însemna că era groasă rău.
– Poate ai nevoie de cineva care să alerge, a mai zis, să te țină la curent cu ce se mai întâmplă.
Trebuia să-i facă și Stamate o concesie, altfel îl ținea în fața lui pe scăunel până seara, așteptându-l să cedeze.
– Doar de formă, a repetat și Stamate.
Șefului i-a reapărut zâmbetul, tot glacial. Stamate era convins că n-ar fi cucerit cu el nici măcar pe una de vârsta a treia, lihnită să pună mâna pe-un bărbat. Se întrebă dacă în cârdul de amante ale șefului era vreuna sau câte erau de vârsta a treia.
– Îmi aleg echipa, a adăugat Stamate.
– Normal.
– Îmi fac programul singur.
– Normal.
– Nu mă presează nimeni.
– Dar va trebui să-mi spui ce afli. Măcar din când în când. Cât de des. Să comunic mai sus.
– Normal, a zis Stamate de astă-dată.
Știau amândoi că o să mai treacă prin biroul ăsta abia când se va încheia ancheta. Poate nici atunci. Șeful îl putea presa între timp, avea tot dreptul. Îl putea obliga. Există telefoane pe lume. Mai sunt trepădușii care pot fi trimiși să-ți țină calea și să te tragă de limbă. Stamate se putea face că nu-nțelege. Știau amândoi care le erau limitele.
Știe regulile. Poate să-și facă echipă din câți oameni vrea. Prea mulți s-ar călca pe picioare și l-ar bate la cap să le dea sarcini. Sunt destui care nu-s în stare să hotărască cu mintea lor. Prefera minimum de oameni. Îl alege pe Petruș, spre stupoarea tuturor. E cel mai tânăr detectiv, a venit direct de pe băncile facultății, unde strălucise. Cine-l vede prima oară crede că-i un adolescent plin de coșuri, nu polițist. Alura de puști îl face să pară vulnerabil și atrăgător. Arată ca un tăntălău. Pe asta-i place lui Stamate să mizeze. Oamenii i se livrează ușor, convinși că-l fac din câteva vorbe. În inima femeilor trezește încredere. Aerul lui naiv îl păcălește și pe Stamate, chiar și astăzi. Sigur o să-i afle pe teren mai multe decât oricare altul. L-a școlit în urmă cu un an cum să se descurce. Tot atunci i-a cerut să treacă pe la sală, să mai facă mușchi, îl punea oricine în fund doar c-un bobârnac. Nu s-a ofuscat deloc. Nici n-a făcut mușchi. Stamate e sigur că nu s-a prea dus la sală. Prefera să citească. Stamate se întrebase odată câți polițiști mai citesc, ca Petruș. Pe deasupra butonează cât e ziua de lungă un iPhone de care nu crede că se desparte nici când doarme, Stamate nu prea-l înțelege, nu s-a lipit tehnica de el, dar i s-a spus că un gadget dintr-ăsta înlocuiește câțiva oameni. Prin urmare în anchetă îi va fi suficent Petruș cu iPhonul lui. Stamate mai speră ca flăcăul să nu dea peste vreo mortăciune în drumurile lor. Nu suportă să vadă sânge, prima oară când l-a trimis la un tip cu beregata tăiată, Petruș era să leșine alături de cadavru. Nimeni nu-i perfect. Stamate își închipuie că s-a mai obișnuit, nu știi peste ce dai într-o anchetă. Dar Petruș are o minte brici, îi bate pe toți la deducții.
Și mai are o chestie a lui, o gură spurcată cât încape. În lumea de lumpeni în care-i pe cale să se-arunce din nou, gura spurcată va fi un atu, le vorbește pe limba lor, îi dezarmează și-i pune la punct. Pare de-al lor. Stamate s-a întrebat mereu cum poate un om care a trecut prin facultate și a citit de zece mii de ori mai multe cărți decât el să vorbească de parc-ar fi la ușa cortului. Că se născuse într-o mahala de provincie nu era o scuză, și Stamate trăia la mahala. Că întâlnea toată ziua derbedei care trăiau din șparlit, nici asta nu era o explicație, ar însemna ca zidurile poliției să se înalțe până la cer doar din înjurături în straturi groase. Poate gura asta spurcată o să-i fie de folos, s-a gândit.
E primul care se bucură de revenirea lui Stamate. Normal că-l alege pe el.
– Vrei să lucrezi cu mine? îl întreabă mai mult de formă, știe răspunsul.
Mai înainte, și-a desprins căștile de pe urechi. Toată ziua, mai ales când n-are treabă, Petruș își ține căștile la urechi, ascultă muzică, iar ce-i place să audă la nesfârșit sunt Paraziții, tripleta care vorbește ca și el, cu muie, pulă, căcat și buci, cântece de revoltă care l-ar plictisi pe Stamate să-i tot sune în cap. Nu-i zice nimic, s-ar trezi iar cu vreo replică cum l-a mai auzit: las-o-n pula mea de viață, ascult ce vreau, doar nu sunt un pericol pentru tine!
Și-a scos căștile și-i răspunde inspectorului, dovedindu-i că l-a auzit:
– Futu-i! Cum pula mea să nu vreau?! Mănânci, calule, ovăz?
Ceilalți își dau coate. Pe vremuri le ziceau ”la tatăl și fiul”. Unii sigur ar fi vrut să fie în locul puștiului, cu Stamate e mereu acțiune. Dacă n-a fost să fie, măcar aleg caragața. Încep să facă supoziții, să dea sfaturi în gol. Îi ignoră.
– E săptămâna mea, spune Petruș, fără să-i bage în seamă pe ceilalți și aparent fără rost.
Îi explică lui Stamate cum și-a dorit o afacere grea înainte de ziua lui. Până acum n-a avut parte decât de furturi mărunte.
– Poate s-a cumințit lumea, zice Stamate.
– Aiurea, e mai rea ca oricând!
Împlinește douăzeci și cinci de ani sâmbătă. Jumătate din cât are Stamate. Nu trebuie să se lase prins de nostalgie, îl bate pe umăr și-l consoleză:
– Toți îmbătrânim, zice, e o boală care se ia. Ce știi de caz?
Înainte ca Petruș să tragă o înjurătură, s-au retras într-o sală folosită pentru ședințe operative, departe de urechile celorlalți. Îi turuie ce aflase deja, dar și chestii în plus. Își consultă mai tot timpul iPhone-ul, dar lui Stamate nu-i pasă care-i sursa științei lui. Nu e doar informat, e tobă. Alesese bine.
– Nu e implicat niciunul din mușteriii de pân-acum, spune. E cineva nou în frunte. Două surse îi spun Tati. Dar nimeni nu l-a văzut pe pulă ăsta de Tati, nu știe cine e, cum arată, de unde vine. Nici măcar dacă există cu adevărat. Treabă ca la carte.
– Nu scrie nimic de asta în dosarul pe care l-am primit.
– Încă nu știe nimeni, mai zice Petruș și Stamate parcă percepe o umbră de mândrie, dacă n-o fi trufie sau îngâmfare. Am aflat astă-noapte.
Noaptea, lumea doarme. Se vede că puștiul umblă. Are viitor. Îi stă pe limbă să-l întrebe de când își pierde nopțile prin cluburi. Să-l întrebe dacă de aici i se trage și limbajul colorat. Îi zice în schimb:
– Sursă sigură?
– Absolut.
– Ziaristul de la tv n-a spus o vorbă.
– Nu știe nici el. Dar o să afle, e un tip bătăios, bine informat, îi merge mintea.
– Poate ar trebui să stai de vorbă cu el?
– Am făcut-o. Nu prea știe mare brânză. Un căcat. Pune comunicatele cap la cap și face supoziții. E plină presa de supoziții. Dar ale lui sunt cele mai bune, pline de miez. Mai are relații printre toți puștanii care se droghează, face ce face și i se confesează ca la balamuc, nouă nu ne spun nici măcar a zecea parte. Nu știu ce le face, că doar nu le-o suge.
– Ține-l aproape.
– E sigur.
Stamate a rămas o vreme pe gânduri.
– Dar tu de unde-i aflat?
– Mi se pare sau chiar m-ai învățat să nu-mi divulg sursele?
Stamate îl privi lung, n-avea rost să-l întărâte.
– Măcar a-nțeles cineva despre ce e vorba? mai întrebă.
– Medicii bâjbâie. N-au identificat substanța ca să-i găsească antidotul. De parc-ar fi de pe altă planetă.
L-a privit din nou lung. Se gândea că și ei doi păreau de pe altă planetă.
– De unde-o apucăm? s-a trezit Stamate întrebând.
Petruș n-a răspuns.
– Eu merg la înmormântarea unor puști, poate dau de niște căcați pe-acolo, s-a destăinuit într-un târziu.
– Nu-mi plac înmormântările, a zis Stamate.
Dar știa că măcar era un fir și nu stătea cu mâinile-n sân. Nu era nevoie să-i spună nimeni lui Petruș că ținuta lui trebuia să fie aidoma mulțimii de jelitori.
Din volumul cu același titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press